Sfântul Ignatie Brancianinov spune: "Domnul, izgonindu-l pe om pe pământ din Rai, l-a sălășluit pe el înaintea (adică peste drum) Raiului desfătării, pentru ca el, neîncetat îndreptând privirea spre Rai și hrănindu-se cu nădejdea întoarcerii în Rai, sa se afle într-o stare neîncetată de pocăință. Așezarea în fata Raiului desfătării arata ca lui Adam i-a fost data o amintire vie despre Rai; chiar și pământul, cu frumusețile lui, care s-au păstrat într-o oarecare măsură și după blestemul lui, amintea de Rai. Pământul este loc al pocăinței pentru strămoși și pentru tot neamul omenesc care avea sa se nască din ei. Viata pamântească a fiecărui om este timpul dat lui pentru pocăință. Toată omenirea trebuie sa se adâncească în pocăință, în plâns nemângâiat, sa pribegească realipindu-se cu inima de nimic pamântesc, ci neîncetat gândindu-se la cele cerești și străduindu-se sa se întoarcă la ele. Munca și reaua pătimire sunt însoțitori nemijlociți ai pocăinței și părinții smereniei care naște pocăința și care trebuie sa stăpânească pe pământ, după voia lui Dumnezeu. Omul trebui sa aibă în minte neîncetat faptul ca Domnul i-a poruncit să-și câștige în sudoarea frunții nu doar pâinea materiala, ci și pâinea duhovniceasca; trebuie sa tina minte permanent ca el se afla aici într-o izgonire temporara, ca este pământ, ca trebuie sa se întoarcă în pământul din care a fost creat. Totul ii amintește de pământ. El se găsește într-o neîncetată boala, în lupta cu răul propriu, în lupta cu pământul blestemat odinioară pentru dansul. Despre aceasta neîncetat ii amintesc frații lui, răpiți unul după altul de moartea nemiloasa. Din pământ lui i se permite sa se folosească numai de ceea ce ii este necesar pentru Rai, nu și de altceva în plus, care iar putea distrage gândul de la veșnicie. Toți drepții Bisericii Vechiului Testament care au pribegit pe pământ, începând cu Adam, petrecându-și viata pamântească corespunzător sensului dat de Dumnezeu, traiu pe pământ ca într-o tara străină, ca într-o tara a plânsului și a pocăinței, hrănindu-se cu nădejdea făgăduinței mântuirii, privind cu ochiul credinței veșnicia.
Au pribegit - spune despre ei apostolul - în piei de oaie și în piei de capra, lipsiți, strâmtorați, rău primiți. Ei, de care lumea nu era vrednica, au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului. Si toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgăduința. Toți aceștia au murit intru credință, fără sa primească făgăduințele, ci văzându-le de departe și iubindu-le cu dor și mărturisind ca pe pământ ei sunt străini și călători.
Despre putini oameni se pot spune aceste cuvinte ale Apostolului, putini dintre ei au petrecut viata pamântească conform cu sensul dat ei de Dumnezeu. Căderea omului l-a stricat atât de profund, ca el, respingând viata de pocăința, a ales viata plăcerilor și a prosperității materiale, celebrând și sărbătorind însăși căderea sa. La aceasta viata de îndulcire trupeasca și de prosperitate sunt atrași multi dintre copiii lui Adam, neluand aminte la povestirea despre Rai și despre starea duhovniceasca originara a omului, găsind în tara străină hrana și satisfacere a patimilor animalice. Mai mult încă, nepoții lui Adam s-au lăsat atrași de dezvoltarea vieții materiale pe pământ, uitând de veșnicie. Către aceasta a aspirat tot neamul lui, cu excepția putinilor bărbați aleși, considerând povestirea despre Rai o fabula inventata de imaginația superstițioasă. Zadarnic ii răpea moartea pe oameni de pe fata pământului: ceilalți continuam sa trăiască și sa acționeze de parca ar fi trăit veșnic pe dansul. Susținerea puterilor trupești printr-o hrana simpla s-a preschimbat în lăcomie și în nesaț de mâncăruri alese. Potolirea setei a devenit îndulcire cu diferita băuturi și beție.
Acoperirea goliciunii cu haine de piele s-a transformat în împodobire de sine cu haine bogate și podoabe. Locurile modeste pentru refugiu din fata stihiilor și a fiarelor care s-au răsculat împotriva omului au început sa fie schimbate cu palate mari si minunate. A apărut luxul devenit lege pentru oamenii căzuți. Unirea legitima pentru înmulțirea neamului omenesc s-a schimbat în desfrânare. Oamenii, aprinși de dorințe nestăpânite, au inventat păcate nefirești. Puterea energiei sufletești a început sa susțină dorințe nesățioase și cerințele omului iubitor de păcat, au apărut certuri, supărări, ucideri, tâlhării, furturi, războaie, cuceriri. Puterea cuvântătoare a omului este folosita pentru a contribui la păcat: s-au arata minciuna, înșelările, viclenia, fățărnicia. A început sa se formeze și sa se dezvolte o lume ostila lui Dumnezeu.
Lumea este viata oamenilor pe pământ trăită doar pentru pământ, cu un singur scop: al satisfacerii dorințelor păcătoase, al îndulcirii trupești, al prosperității materiale, scop opus celui înalt și bun cu care omul a fost așezat de Dumnezeu pe pământ.
Lumea este denumirea generala a tuturor patimilor. Lumea este viata trupeasca, ințelepciunea trupeasca. Unde au încetat acțiunea și mișcarea patimilor, acolo a murit lumea. Astfel cugeta înțelept marele îndrumător al monahismului Sfântul Isaac Sirul când spune: Nu iubiți lumea nici când sunteți în lume. In cel ce iubește lumea nu se afla iubirea Tatălui. Caci toate ce sunt în lume sunt pofta trupeasca și pofta ochilor și trufia vieții nu sunt de la Tatăl, ci sunt de la lumea aceasta. Si lumea trece, și pofta ei, iar a face voia Domnului rămâne în veac.
Lumea întreagă zace sub puterea celui rău. Iubirea lumii este vrajba lui Dumnezeu; fiindcă cine va vrea sa fie prieten lumii este vrăjmașul lui Dumnezeu.
Toată societatea omeneasca, în unire cu viata ei păcătoasă, în unire cu desfătările ei trupești, cu reușitele ei materiale, cu învălmășeala ei, se numește LUME. Aceasta lume este ostila lui Dumnezeu și slujitorilor Lui. Dacă va urăște pe voi lumea- spune Dumnezeu-Omul ucenicilor Sai - sa știți ca pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urat. Dacă ați fi din lumea, lumea ar iubi ce este al sau; dar fiindcă nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lumea, de aceea lumea va urăște.
Aceasta lume a devenit străină lui Dumnezeu: prigonirea și uciderea slujitorilor lui Dumnezeu reprezinta pentru lume slujirea adevărului.
Căpetenia și conducătorul acestei lumi ostile lui Dumnezeu este îngerul căzut; îi ajuta lui și îi slujesc în aceasta lupta nebuna, îndrăzneață alți îngeri căzuți și oamenii aflați în stăpânirea lor. Pământul și cele de pe el, care mai înainte se supuneau lui Adam, după cădere, împreună cu el, s-au supus satanei. Sincer satana a devenit stăpân peste lume.
Nu putem sluji și lumii și lui Dumnezeu. Ceea ce vedem în lume nu este altceva decât fățărnicie., prefăcătorie, amăgire. Prietenul lumii se face dușman al lui Dumnezeu și al mântuirii sale. Iubirea de lume se furișează în suflet ca un fur, folosindu-se de întunericul nopții - de nepăsare și neatenția la sine. Iubirea de lume este capabila sa săvârșească cele mai mari fărădelegi, cele mai rele fapte. Un exemplu îl vedem la iudeii din vremea lui Hristos. Lumea era însetată de onoruri, de slava , de laude omenești, împătimită de iubirea de arginti și de iubirea de averi, căzută în iubirea de plăceri și în perversiuni, supusa hoției și nedreptății, însă pentru a-și păzi poziția în popor ea și-a pus masca viețuirii plăcute lui Dumnezeu, îndeplinirii amănunțite a ritualurilor și a tradițiilor bătrânești. Care a fost consecința iubirii de lume? Înstrăinarea de Dumnezeu, care a dus la o ura frenetica și oarba fata de Dumnezeu... Evanghelia atribuie iubitorilor lumii acesteia toate facerile de rău săvârșite vreodată, începând cu uciderea lui Abel de către Cain. Iubitorii de lume, în timpul vieții pamântești a lui Dumnezeu, L-au respins și L-au ucis pe Hristos, iar în vremurile de pe urma îl vor primit pe antihrist și ii vor oferi cinstea cuvenita lui Dumnezeu. Este înfricoșătoare aceasta iubire de lume! Ea intra în om pe nesimțite și treptat, și se face stăpâna lui crunta. Treptat s-au pregătit oamenii pentru a deveni capabili sa-L ucidă pe Dumnezeu: treptat se pregătesc sa-l primească pe antihrist."
Arhimandritul Lazăr, "Către sufletul împovărat de duhul întristării."
In nenumărate rânduri s-au salvat animalele și plantele de la seceta cu procesiunile sfintelor și sfinților Bisericii noastre, atunci când, desigur, Biserica a hotărât asa, iar mădularele Bisericii, clerici și laici, au făcut litanie cu sfintele moaște după rânduială. Măcar de am vrea sa facem și noi astăzi astfel de procesiuni. și când se va usca pământul și vor seca izvoarele, când nu va mai fi nici ploaie nici zăpadă, precum mai demult, bine ar dacă parohiile, mănăstirile ar face astfel de procesiuni.
