De ce sufera copiii?

Intre pacatele parintilor si bolile copiilor observam le­gaturi evidente. Sa analizam cateva exemple concrete.  

Dumnezeu condamna cu asprime inchinarea la idoli, pentru ca ea vatama sufletele si este insotita de ritualuri imorale, chiar si de jertfe sangeroase. 

Astfel, indepartandu-se de credinta adevarata, evreii „au slujit idolilor…, au jertfit pe fiii lor si pe fetele lor idolilor; au varsat sange nevinovat…” (Ps. 105,36-38).

Iata si cateva fapte din viata noastra cotidiana. Sa presupunem ca parintii nu-l invata pe copil lucrurile elemen­tare care tin de igiena si curatenie. Astfel, apare riscul imbolnavirii de dizenterie (boala 

mainilor nespalate) si a altor boli infectioase. Daca intr-o familie toate problemele se rezolva numai cu strigate, copilul va fi cu greu dezvatat sa nu strige si el din orice motiv. El nu este obisnuit sa-si controleze emotiile si sentimentele. Cu timpul, enervarea capata un caracter nevrotic. Copilul devine de necontrolat, agitat si nervos. 

Psihicul dezechilibrat, aproape sfasiat de neplacerile din familie, provoaca crize si-l impinge la gesturi neadecvate.

Printre cauzele duhovnicesti ale imbolnavirii copiilor din pricina parintilor exista si unele mai putin evidente.

Pe parcursul practicii sale, pediatrul ortodox T. Kostenko s-a confruntat cu una dintre cele mai mari dureri ale timpurilor noastre – copiii abandonati. Fapta unei „singure” mame provoaca un soc moral-duhovnicesc. Cat timp fetita nou-nascuta i-a fost adusa mamei spre alaptare, micuta zambea, se comporta bine, adauga in kilograme. Dar, cum s-a intamplat tragedia, fetita s-a schimbat. A inceput sa arate jalnic. Pe chipul ei s-au intiparit urmarile tragediei interioare si singuratatea. A inceput sa manance tot mai putin, parea trista si fara viata. In general, copiii simt acut tradarea mamei, singuratatea care se napusteste brusc asupra lor, instrainarea si deznadejdea. Medicii pediatri au ajuns la concluzia ca micuta s-a imbolnavit. Dar cateva zile mai tarziu, dupa ce s-a adaptat noii situatii, fetita a inceput sa se indrepte. Cu toate acestea, privirea ei continua sa-i uimeasca pe cei din jur. In ochii ei se citea cand o intrebare, cand o rugaminte. Ochii fetitei abandonate se deosebeau mult de cei ai copiilor care aveau parte de iubirea si de mangaierea mamei.

Din punct de vedere teologic, aici totul e de inteles.  

Abandonarea constienta a copilului pentru placerile per­sonale (dorinta de pastrare a modului obisnuit de viata, a libertatii etc.) se numeste nepasare fata de copil. Este un pacat sa refuzi alaptarea unui copil din orice alt motiv afara de boala. 

Aceasta denatureaza instinctul matern, contravine principiului despre familie si casatorie.

Pe plan psihologic, trecerea brusca la alimentarea artificiala provoaca un stres puternic. Pruncul este lipsit de ceea ce este cei mai important – convorbirea cu mama, de grija si caldura ei, de ceea ce in popor se numeste „vitamina M” (dragostea materna). Contactul real cu mama ii ofera copilului o dezvoltare psihofizica normala, relatii bazate pe incredere, legatura duhovniceasca intre ei. Instrainarea de la sanul mamei si obisnuinta cu biberonul ii impune copilului sa „comunice” nu cu o persoana vie, ci cu un obiect.

Si, in sfarsit, din punct de vedere medical, laptele mamei este hrana cea mai pretioasa si de neinlocuit pentru un bebelus. El contine albumina, grasimi, microelemente, vitamine, hormoni, fermenti si anticorpi. El ii mareste imunitatea si il apara de infectii.  

De obicei, copiii care au fost alaptati de mame sunt mai linistiti si se imbolnavesc mai rar in comparatie cu cei care au fost lipsiti de aceasta posibilitate. Laptele strain (mai ales, cel de animale sau artificial) este mai putin potrivit pentru copil din punct de vedere imunologic decat cel al mamei lui.

In concluzie, vom spune ca renuntarea la copil sau refuzul neintemeiat de a-l alapta se rasfrang negativ asupra pruncului. Acest lucru trebuie stiut mai ales acum, cand procentul copiilor abandonati si al celor hraniti artificial a crescut considerabil, iar alaptarea fireasca „nu mai este la moda”.

Pacatele parintilor le provoaca copiilor dereglari psihosomatice, de exemplu astmul bronsic, la care se adauga si factorii alergici si infectiosi. Inceputurile astmului bron­sic pot fi gasite in dorintele blocate si nerealizate, in pornirile sexuale inabusite neindemanatic, in contradictia dintre dorinta de a castiga increderea si frica fata de aceasta. In copilarie, acestui bolnav mama ii refuza grija si mangaie­rea (lipsirea foarte timpurie de „mediul matern”). Copilul, care are inca nevoie de ocrotirea parinteasca, reactioneaza la atentia insuficienta cu un sentiment acut de neajutorare. Pe cand mama, care se straduie sa-l faca pe copil independent, de fapt, obtine contrariul. Ea ii accentueaza si mai mult sentimentul de neajutorare si de iubire fata de ea. Acest conflict este numit „plansul retinut (fara voce) al copilului”. Plansul o instraineaza de obicei si mai mult pe mama care nu-l accepta pe copil. Iar prun­cul nedreptatit, ca sa nu planga si ca sa provoace cei putin mila mamei fara inima, isi incordeaza muschii abdomenului, ai gatului si ai diafragmei. El isi retine astfel plan­sul si din aceasta cauza incepe sa se sufoce.

 

Lipsa lacrimilor nu-i da posibilitatea sa-si descarce necazul si emotiile. Savantii considera ca intre plans si iesirea din starile extreme exista o stransa legatura. Pe langa transpiratie si aerul expirat, lacrimile curata organismul de toxine. Analiza lacrimilor permite diagnosticarea unor boli si reglarea administrarii medicamentelor. Cercetarea compo­nentelor chimice a lacrimilor provocate de o puternica stare emotionala, arata ca ele contin combinatii biologic active. Lacrimile provocate de alte pricini (de exemplu, de taierea cepei) nu contin aceste substante. Plansul este o reactie normala si a-l retine este foarte daunator pentru sanatate. Asta nu inseamna ca nu trebuie sa-l mangaiem si sa-l linistim pe cel care plange, mai ales daca sufera de astm.

Vom sublinia ca anume pacatul mamei (educatia gresi­ta din punct de vedere psihologic si pedagogic) se face vinovat de aceasta boala la un copil. Boala ar fi putut fi evi­tata, daca s-ar fi urmat sfatul Apostolului Pavel:

“… nu atatati la manie pe copiii vostri, ca sa nu se deznadajduiasca” (Col. 3, 21), „ci cresteti-i intru invatatura si certarea Domnului” (Efes. 6, 4).

Cu timpul, la bolnavii astmatici apar schimbari evidentiate in sfera emotionala (predispozitie spre neliniste si deprimare, oboseala, panica inainte de ac­cese). La randul lor, emotiile negative agraveaza boala. Afara de aceasta, simptomele astmului sunt provocate si de factori neastmatici (cosmarurile, nelinistea, tristetea mare, frica etc). Ei nu constituie cauzele bolii, dar o pot potenta. Treptat, accesele se agraveaza tot mai mult, ceea ce joaca un rol considerabil in cazurile de moarte neasteptata de astm (sufocatie in timpul spasmului bronhiilor).

Un alt caz. Sa presupunem ca un adolescent nu doreste sa mearga la scoala. Deseori, aceasta este o reactie anormala. El, intentionat, se impotriveste cerintelor corecte ale adultilor: gaseste scuze, chiuleste de la lectii, simuleaza o boala, uneori fuge de acasa de la asa-numitii „tirani” si, demonstrativ, ameninta sa-si puna capat zilelor. Motivele acestor fapte sunt diverse: de la trandavie obisnuita si dorinta de a atrage atentia pana la dorinta de a scapa de grija exagerata si de a intari propriul „eu” pe care il stirbesc ambitiile educatorilor. In orice caz, tanarul nu este respectuos fata de parinti si respinge diferite norme sociale acceptate de toti in anumite conditii, reactiile anormale, in particular reactiile anormale comportamentale (RAC), mai ales cele personale, se transforma in stari nevrotice sau psihopatice, provoaca schimbari patologice in sistemele nervos, imun si endocrin. Pe baza RAC se formeaza diferite variante ale starilor de adaptare si de adaptare psihica: astenica, psihovegetativa si dismnezica. Sindromul astenic se caracterizeaza prin labilitate emotionala, iritare marita, istovire, micsorarea concentrarii atentiei; cel psihovegetativ, prin palpitatii, dereglari ale tranzitului intestinal, schimbarea culorii tesutului pielii etc; sindromul dismnezic, prin dereglari ale memoriei. Cand evolutia este nefavorabila, aceste sindromuri trec in forme clinice evoluate – nevroze, psihopatii, stari nevrotice si psihopatice.

Si, in sfarsit, exista asemenea legaturi intre pacatele parintesti si bolile copiilor pe care le poate rezolva doar un preot duhovnic cu experienta.

„Una si aceeasi boala, spune episcopul Varnava (Beleaev), poate aparea la un om din cauza necinstirii parintilor, la altii pentru furt, si chiar la unul si acelasi om, o data pentru un pacat si alta data pentru un alt pacat.”

Un caz asemanator il descrie si Sfantul Ignatie (Briancianinov). Cand era inca un copil, viitorul Avva Elisei s-a imbolnavit si a fost la un pas de moarte. Cu toate eforturile medicilor, ii mai ramasesera de trait mai putin de trei zile. Tatal sau, desi ii ura foarte mult pe calugari s-a grabit sa ajunga la Biserica Sfantului Evanghelist Marcu. Acolo, l-a intampinat un sfant parinte si l-a intrebat: “Ce ti s-a intamplat, domnule Procopie? Ce necaz iti apasa sufletul?” Tatal i-a raspuns: „Cel Care ti-a descoperit numele meu iti va descoperi si pricina necazului meu”. Nevoitorul clarvazator, impreuna cu tatal, l-a vizitat pe muribund si a invitat-o in camera si pe mama copilului, care era o femeie credincioasa. Dupa aceea, placutul lui Dumne­zeu i-a spus tatalui: „Dumnezeu cere de la tine implinirea a trei porunci si, daca le vei pazi, El va lasa in viata pe fiul tau”. Tatal a chemat ca martor pe Sfantul Evanghelist Marcu si a jurat ca va face intocmai. Batranul a continuat:

„Sunt 15 ani de cand traiesti in desfranare, spurcand patul sotiei tale. De aceea, Dumnezeu a chemat la El pe cei cinci copii ai tai. Aceasta este in primul rand. In al doilea rand, sa nu-i impui fiului tau sa se insoare, ci sa-l lasi sa primeasca calugaria. Si, in al treilea rand, sa nu mai stai de vorba cu ereticii”.

Tatal a ascultat cu atentie si a spus staretului: „Voi implini cuvintele tale pana la sfarsitul vietii”. Batranul calugar s-a rugat lui Dumnezeu, iar a treia zi copilul s-a vindecat. 

Se pare ca pricina duhovniceasca a bolii copilului au fost pacatele grele ale tatalui – desfranarea, educatia gresita data fiului, in urma careia el putea sa cada si sa urmeze calea tatalui,precum si conceptiile anticrestine .

Intr-adevar, nerespectarea de catre parinti a poruncii „sa nu desfranezi” se rasfrange negativ asupra sanatatii urmasilor. Odata, Cuviosul Leonid de la Optina a fost vi­zitat de doi soti care aveau un copil bolnav psihic. Sfantul le-a explicat ca prin aceasta boala Dumnezeu i-a pedepsit pentru neinfranarea lor de la relatiile intime in ajunul marilor sarbatori bisericesti.

La fel, si Cuviosul Serafim de Sarov atentiona ca pentru nerespectarea curatiei dintre soti in timpul posturilor si in zilele de post, li se nasc copii morti. Mai multe femei mor in timpul nasterii din cauza nerespectarii sarbatorilor bisericesti si a duminicilor.

Sa nu uitam ca Sfantul Serafim a spus aceste cuvinte la inceputul secolului al XIX-lea unui tanar care se pregatea sa se casatoreasca. Mirele a venit la Cuviosul din Sarov pentru a primi binecuvantare si, de asemenea, si un sfat. Probabil ca sfantul a intrezarit frica de Dumnezeu si credinta mare a tanarului si de aceea i-a dat o povata ascetica atat de grea.

*[Parerea celor doi mari Batrani este confirmata indirect de faptul ca Biserica Ortodoxa nu savarseste cununii in vremea posturilor, a Saptamanii branzei si a Saptamanii luminate, de la Nasterea pana la Botezul Domnului, in zilele de dinaintea sarbatorilor mari (inclusiv a hramului bisericii parohiei), precum si in ajunul zilelor de miercuri, vineri si duminica de peste an, n.ed.].

Fiind oameni slabi duhovniceste, sa ne amintim dialogul dintre Apostoli si Mantuitor care se refera la porunca „Sa nu desfranezi”:

„Ucenicii I-au zis: Daca astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos sa se insoare. Iar El le-a zis: Nu toti pricep cuvantul acesta, ci aceia carora le este dat… Cine poate intelege sa inteleaga” (Mt. 19, 10-12).

Sensul acestui raspuns este explicat in „Bazele conceptiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”:

“Perpetuarea neamului omenesc este unul din scopurile fundamentale ale intemeierii casatoriei… Refuzul intentionat de a naste copii din sco­puri egoiste depreciaza casatoria si este un pacat. Pe langa aceasta, sotii sunt raspunzatori inaintea lui Dumnezeu pen­tru cresterea copiilor”.

Una din caile de realizare a unei atitudini responsabile in ceea ce priveste nasterea de copii este abtinerea de la relatii sexuale pentru o anumita perioada.

Trebuie amintite cuvintele Apostolului Pavel cand se adreseaza sotilor crestini:

«Sa nu va lipsiti unul de altul, decat cu buna invoiala pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea, si iarasi sa fiti impreuna, ca sa nu va ispiteasca satana, din pricina neinfranarii voastre» (I Cor. 7, 5).

La aceasta hotarare sotii trebuie sa ajunga de comun acord, apeland la sfatul duhovnicului. Cel din urma va lua in considerare conditiile vietii lor, varsta, starea sanatatii, masura maturizarii lor duhovnicesti si altele, facand diferenta dintre cei care «pot pricepe» cerintele infranarii si cei carora «nu le este dat» (Mt. 19, 11), ingrijindu-se, in primul rand, de pastrarea si intarirea familiei. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, prin decizia din 28 decembrie 1998, a indicat preotilor care poarta slujirea duhovniceasca «inadmisibilitatea impunerii sau indemnarii credinciosilor, impotriva voii lor, …la refuzul implinirii obligatiilor sotilor» si le-a amintit necesitatea «respectarii neintinarii si atentie mare in discutiile cu credinciosii, in legatura cu anumite aspecte ale vietii lor. »

 

Din pacate, de cele mai multe ori, din cauza pacatelor parintilor, copiii devin bolnavi psihic si chiar indraciti. Vom da cateva exemple. Intr-o zi, la Avva Amun, care locuia in pustia Nitriei, a fost adus un copil in lanturi. El a fost muscat de un caine turbat si, istovit de dureri insuportabile, s-a muscat pe sine pana la sange. Vazandu-i pe parintii care au venit la el sa ceara ajutor pentru fiul lor, Avva le-a spus:

„De ce ati venit la mine, cerand ceea ce este pes­te puterile mele? Chiar in mainile voastre veti gasi ajutorul necesar. Rasplatiti pe vaduva de la care ati luat pe ascuns boul si astfel fiul vostru se va vindeca”.

Demascati de fapta lor rusinoasa, parintii au implinit cuvintele sfantului parinte si, pentru rugaciunile lui, copilul s-a vindecat.

Desigur, cauza directa a bolii (manifestata si prin frica de apa) este un virus care ataca sistemul nervos pana in faza letala. Daca aceasta boala nu se trateaza la timp, omul care a fost muscat de un caine turbat moare de paralizia inimii si a respiratiei. Judecand dupa descriere, copilul avea forma avansata a turbarii si chiar daca ar fi fost internat intr-o clinica ultramoderna, oricum ar fi murit, cu toate tratamentele intensive. Acestea sunt opiniile cu caracter medical. Insa in plan duhovnicesc, boala si vindecarea copilului nu sunt legate de turbare, ci de pacatul pa­rintilor pentru furt si de dauna adusa unui sarac.

Al doilea exemplu este luat din viata Cuviosului Arsenie Capadocianul. Cand vedea un copil paralizat sau de­monizat, el cauta mai intai cauza acestei suferinte. Daca era vina parintilor, sfantul le dadea epitimie, si numai dupa aceea il vindeca pe cel bolnav. Intr-una din zile, niste parinti si-au adus la el copilul, care era strans legat. Batranul le-a poruncit sa-l dezlege imediat, dar parintii s-au speriat: „… Baiatul este nebun si cu greu l-am putut lega”. Parintele Arsenie a insistat: „Dezlegati-l si sa nu va fie frica”. De indata ce copilul a fost eliberat, diavolul care il chinuia l-a parasit si el s-a vindecat. Baiatul s-a apropiat de calugar si, bland ca un miel, s-a asezat la picioarele lui.

Cuviosul a inteles ca parintii purtau o vina dubla. In primul rand, copilul s-a nascut demonizat din cauza lor (amanuntele nu se mentioneaza). In al doilea rand, parin­tii se purtau urat cu fiul lor suferind. Ei il tineau flamand ca sa-l slabeasca fizic si prin aceasta sa-l poata controla.

 

Si acum un alt exemplu. La Cuviosul Partenie al Lampsacului a fost adus un copil chinuit de diavol. De obicei, cu ajutorul harului dumnezeiesc si fara sa astepte ca sa fie ru­gat, cuviosul ii ajuta pe ceilalti in suferinte. Insa de data aceasta, el si-a aratat nemultumirea. Cazand la picioarele sfantului, parintii l-au rugat cu lacrimi sa le izbaveasca fiul de aceasta nenorocire. Dar calugarul le-a raspuns:

- Fiul vostru nu este vrednic de a fi tamaduit, caci duhul care il chinuie ii este dat ca pedeapsa pentru ca era cat pe ce sa savarseasca o crima.

Parintii s-au ingrozit, iar cuviosul le-a explicat:

- El va necajea deseori?
- Da, a raspuns cu durere tatal.
- Cand erati necajiti, v-ati rugat lui Dumnezeu ca sa-l pedepseasca?
- Da, am pacatuit in fata lui Dumnezeu, au raspuns parintii.

Sfantul le-a spus:

- Atunci sa sufere, dupa cum si merita.

Insa parintii iubitori nu incetau sa verse lacrimi si sa-l roage pe facatorul de minuni. Induplecat de rugamintile lor fierbinti, el a cerut pentru tanar iertare de la Dumne­zeu, l-a binecuvantat si, dupa ce s-a rugat, l-a vindecat.

Sa fim atenti in cererile noastre:

„Binecuvantati pe cei ce va prigonesc… si nu-i blestemati… Nu va razbunati singuri, iubitilor, ne invata Apostolul Pavel, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu… Daca vrajmasul tau este flamand, da-i de mancare; daca ii este sete da-i sa bea… Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele” (Rom. 12, 14 si 19-21).

Ultimul exemplu care ilustreaza complexitatea legaturii dintre pacatele parintilor si bolile copiilor este luat din viata minunatului nevoitor al timpurilor noastre, Cuviosul Paisie Aghioritul. Un barbat a venit la Cuviosul Paisie. Fiica lui avea cancer. El a adus cu el si cateva hainute de-ale ei, ca parintele sa le binecuvanteze.

 

Parintele i-a spus nefericitului tata:

- Eu ma voi ruga, dar si tu trebuie sa jertfesti cu ceva si Dumnezeu Se va milostivi.

Tatal fetitei a intrebat:

- Cu ce sa jertfesc, parinte?
-  Jertfeste una din patimile tale.

Barbatul, care avea putine cunostinte despre viata duhovniceasca, a raspuns:

- Nu am nici o patima.

Atunci staretul a intrebat:

- Fumezi?
-  Da.
- Din iubire pentru fiica ta, lasa-te de fumat si Dumnezeu o va vindeca, a cerut staretul.

Tatal s-a lasat de fumat si astfel fiica lui a inceput sa se vindece. Peste un timp, ea era complet sanatoasa, ceea ce au confirmat si medicii. Dar in curand tatal a uitat si nu si-a tinut promisiunea. Ce s-a intamplat? Fetitei i s-a depistat din nou cancer si starea ei s-a agravat. Tatal a cerut din nou ajutorul parintelui, insa a auzit raspunsul:

- Daca tu, fiind tata, nu ai avut evlavie si nu ai jertfit in numele vietii copilului patima care dauneaza trupului tau, eu nu te mai pot ajuta cu nimic.

Ce lectie buna! Staretului Paisie i-a fost descoperita lega­tura nevazuta dintre procesul cancerigen al fetitei si patimile tatalui ei. Prin rugaciunile placutului lui Dumnezeu, tatal a invins patima si boala s-a indepartat. Dar barbatul a avut un comportament usuratic. In pofida juramantului, el nu s-a izbavit de obiceiul care dauna chiar si sanatatii lui. Cu adevarat, este mai bine sa nu fagaduim decat sa promitem si sa nu implinim! Mai ales, cand este vorba de Dumnezeu si de via­ta copilului, aflat la un pas de moarte. Cum spune Sfanta Scriptura:

„Dragostea acopera multime de pacate” (I Petru 4,8 ) si „Cui se iarta putin, putin iubeste” (Mc. 7, 47).

Practic, prin gestul sau tatal a demonstrat ca nu si-a iubit indeajuns fiica. In acest caz, cererea lui a fost respinsa.

Sa rezumam cele spuse mai sus. Relatia dintre pacate­le parintilor si bolile copiilor este mult mai complicata decat pare la prima vedere. Pacatul poate duce la boala, iar boala la pacat. In aceasta ordine de idei, pacatul joaca rolul de factor duhovnicesc al stresului, al conflictelor si al trasaturilor negative ale caracterului si ale persoanei, al traumelor psihice si ale obiceiurilor proaste si, prin urma­re, al acelor boli de care este legat.

Bineinteles ca in multe situatii putem observa mecanisme care tin de cele pamantesti, care sunt firesti si care ne duc la pacat, iar prin el la boli somatice, psihice sau duhovnicesti. Insa de multe ori aceste legaturi sunt mascate, transmise prin intermediul unor imprejurari, ascunse de privirea omeneasca. Varietatea legaturilor din interiorul pacatelor, precum si cea dintre bolile somatice si psi­hice nu permit intotdeauna oamenilor sa clasifice clar bolile, sa faca o diferenta intre ele. Cu toate acestea, uneori se reuseste sa se explice concret cum un anumit pacat poate duce la boala. Aceasta nu este o nascocire, ci se bazeaza pe date concrete. A ignora o asemenea realitate este o greseala, iar atitudinea serioasa fata de ea ar fi de mare folos atat medicilor, cat si pacientilor.

Puterea de a rezista in fata bolilor depinde de ereditate, de imunitate, de educatie, de mediul inconjurator, de pu­terea influentelor negative etc. Un rol major il au reactia noastra fata de anumite evenimente, stapanirea de sine, capacitatea noastra de a ne controla emotiile si sentimentele. Slabiciunea caracterului, iritarea, neincrederea, tinerea de minte a raului, supararea, iubirea de sine si alte pa­timi ale adultilor sunt aliatii puternici ai bolilor. De aceea, in multe situatii, suferintele copiilor nostri apar chiar din cauza noastra. Mantuitorul Hristos explica ucenicilor Sai:

„Caci dinauntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfranarile, hotiile, uciderile, adulterul, lacomiile, vicleniile, inselaciunea, nerusinarea, ochiul pizmas, hula, trufia, usuratatea” (Mc. 7, 21-22).

Vom preciza inca o data urmatorul fapt: copiii nu platesc ,,pentru pacatele parintilor cu pretul sanatatii lor” dar pot suferi in virtutea urmarilor acestor pacate. Nefiind raspunzatori pentru faradelegile neamului lor, urmasii sunt legati de stramosii lor genetic, psihologic, social, cultural si duhovniceste. Ambele generatii (atat cea tanara, cat si cea mai in varsta) se influenteaza reciproc, negativ si pozitiv. Aceasta nu este karma, nu este razbunarea oarba a sortii pentru anumite fapte savarsite in timpul „vietilor anterioare”, ci este rezultatul unirii fizice, sufletesti si duhovnicesti dintre parinti si copii.

Pacatul parintesc ii duce pe urmasi in mod direct sau indirect la boala si moarte. El nu implica deloc factorii genetici, biochimici, fiziologici, sociali etc. si alti factori ai aparitiei si dezvoltarii bolilor, dar toate cauzele actioneaza impreuna, de parca ar transmite „stafeta” una alteia. De multe ori, pacatul devine prima treapta a imbolnavirii unei persoane. Medicina si psihologia moderna demonstreaza aceasta in mod convingator.

Asadar, am analizat pe scurt unele cauze duhovnicesti ale suferintelor copiilor. Cu siguranta, exemplele aduse vor trezi unora obiectii, intrebari, nedumeriri. Altora, le vor parea neconvingatoare, incidentale si naive. Nu vom impune cititorului punctele noastre de vedere, ci ne vom impartasi cu acele concluzii care, cum se spune, au iesit la suprafata.

A nega factorii duhovnicesti si procesele care duc la boli si la moarte este absurd. Desi se afla in afara sferei stiintei traditionale, ii vom lua in considerare impreuna cu alti factori cercetati de oamenii de stiinta. Punctul de vedere crestin se prezinta ca fiind foarte actual. Cu o mie de ani inainte de aceste cercetari, Biblia a aratat legatura din­tre pacat si boala, dintre starea emotionala si sanatatea fizica:

„Barbatul limbut nu se va indrepta pe pamant; pe omul nedrept rautatea il va duce la pieire” (Ps. 139, 12);
„O inima fara patima este viata trupului, pe cand pornirea patimasa este ca un cariu pentru oase” (Pilde 14, 30);
„O inima vesela este un leac minunat, pe cand un duh fara curaj usuca oasele” (Pilde 17, 22);
„Cununa intelepciunii este temerea de Domnul, care odrasleste pace si sanatate nevatamata; dar si una si alta sunt daruri de la Dumnezeu…“  (Sirah 1, 17).

 

Dependenta duhovniceasca a bolii de pacat a existat dintotdeauna, dar nu dovedita si pe plan medical-psihologic. Pe de o parte, cu cat parintii pacatuiesc mai mult si se pocaiesc mai putin, cu atat este mai mare probabilitatea imbolnavirii copilului lor.Pe de alta parte, cu cat parintii pacatuiesc mai putin si se pocaiesc mai mult, cu atat este mai mare probabilitatea ca fìii lor sa creasca sanatosi. Vom preciza ca este vorba de starea sufletului. Insa in masura in care sanatatea trupeasca depinde mult de cea sufleteasca, concluzia data se refera si la sanatatea trupului.

Fiecare om are ceva propriu, individual, este infrumusetat cu particularitati personale. Intr-o astfel de proble­ma, cum ar fi cea a inceputurilor duhovnicesti ale suferintelor copiilor, trebuie evitate generalizarile si concluziile. Trebuie sa fim atenti la opiniile care se refera la demonizare si la alte boli sufletesti. Aici (ca de altfel peste tot) un rol considerabil il au Pronia dumnezeiasca, vicleniile demonilor, neputintele omenesti si, nu in ultimul rand, educatia copilului. Mediul in care se formeaza personalitatea omului lasa o amprenta adanca in particularitatile mostenite sau dobandite, in trasaturile de caracter si de temperamente in necesitati si in inclinari.

Informatiile despre factorii duhovnicesti ai bolilor sunt imbogatite de constatarile medicilor. Ele maresc eficienta sedintelor medicale si ajuta la tratarea bolnavului si nu a bolii. Datorita acestor cunostinte, sunt mult mai usor de inteles necesitatea metodelor duhovnicesti de vindecare, particularitatile bolii si ale vietii pacientului. Nu este un secret ca deseori una si aceeasi boala se manifesta in mod diferit. Exista aceleasi forme de nevroze, dar nu exista pacienti care sufera de aceeasi boala. Se pare ca aceasta lo­gica poate fi aplicata la toate bolile.

Cum sa procedeze cei care au constientizat ca pricina bolii copilului lor se gaseste, de fapt, chiar in ei? La aceasta intrebare nu se poate raspunde simplu. In primul rand, nu vom deznadajdui, ci vom constientiza ca e nevoie de o pocainta sincera si de o rugaciune fierbinte catre Dumnezeu. Pacatul il mutileaza  pe om, iar pocainta il vindeca. Parintii care nu-si educa corect copiii savarsesc o crima atunci cand irosesc timpul care le-a fost dat pentru pocaire si pentru rugaciune. Astazi se savarseste minunea despre care spunea si Sfantul Ioan Botezatorul:

„… Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam” (Mt. 3, 9).

Si atunci, pentru evlavia parintilor, Multmilostivul Dumnezeu va spune copiilor acestor parinti cuvintele spuse odata vamesului Zaheu:

„… Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, caci si acesta este fiu al lui Avraam. Caci Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut” (Lc. 19, 9-10).

Boala este un semnal de alarma pe care sufletul il trimite trupului. Sufletul este diferit de la om la om. Sa luam aminte ce ne spune Pronia lui Dumnezeu prin boala copilului si sa nu fim banuitori si ingrijorati de sine. Si atunci, de exemplu, depresia va spune: „Linisteste-te! Esti prea nervos si ai pretentii prea mari”; iar astmul bronsic va afirma: „Tu nu-l intelegi pe copilul tau si ii acorzi prea putin timp”. Un asemenea dialog interior ne va ajuta sa intelegem corect si sa evitam boala care ne paste. El va fi un pas catre insanatosire. In cazul in care ne vom grabi sa ne debarasam de semnalele trimise de organism, le „vom inabusi” cu medicamente si vom ajunge in mod negresit la medicina primitiva de genul: „Pentru dureri de cap sa luati analgetice, iar pentru cele de stomac, nospa”.

Recunoasterea componentei duhovnicesti a bolii ne impune sa ne asumam responsabilitatea pentru comportamentul nostru si pentru educatia copiilor. Cu adevarat, are deplina dreptate Apostolul Pavel:

„Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos… toate imi sunt ingaduite dar nu toate zidesc” (I Cor. 6, 12; 10, 23).

Iar intelepciunea populara spune:

„Vei semana o fapta, vei culege o obisnuinta; vei semana o obisnuinta, vei culege ca­racter; vei semana caracter, vei culege soarta”.

Si inca o precizare: sanatatea duhovniceasca a parintilor preintampina greselile care apar in procesul educatiei copiilor. Un copil care provine dintr-o familie sanatoasa din punct de vedere duhovnicesc are imunitate fata de bolile duhovnicesti. Aceasta este una din legitatile princi­pale. De aceea, in capitolul urmator, vom vorbi doar de­spre dereglarile duhovnicesti, care sunt caracteristice timpurilor noastre. Mai intai de toate, aceasta ii va ajuta pe parinti sa aiba un comportament adecvat fata de Dumne­zeu si de aproapele. In al doilea rand, bolile duhovnicesti reprezinta pericolul real care pandeste generatia viitoare in cazul in care ea nu va primi o educatie corecta.

(Din: K.V. Zorin, De ce sufera copiii, Editura Sophia, Bucuresti, 2006)