Într-o seară, după ce și-a
terminat obișnuita rugăciune de noapte, Cuviosul s-a întins să doarmă pe patul
de pietre ca întotdeauna. Era miezul nopții și el încă veghea, privind cerul
înstelat și luna. Singur își socotea păcatele sale și se tânguia cu mintea,
gândindu-se la înfricoșatul ceas al judecății. Deodată, vede că se trage tăria
cerului ca operdea și apare Domnul nostru Iisus Hristos într-o slavă negrăită.
În jurul lui, în văzduh, stăteau toate oștile cerești; îngeri, heruvimi și
serafimi, erau în minunate și înfricoșate cete, rânduite fiecare după felul,
frumusețea și strălucirea lor.
Domnul S-a adresat
conducătorului unei cete și acela s-a apropiat luminos, cu teamă și respect:
„Mihaile, mai
marele Așezământului, pregătește cu ceata ta tronul de foc al slavei Mele și
mergi în valea lui Iosafat. Acolo să-l așezi ca primul semn al venirii Mele.
Pentru că s-a împlinit ceasul când fiecare va lua plata după faptele sale.
Grăbește-te, că a sosit ceasul! Voi judeca pe cei ce s-au închinat la idoli și
s-au lepădat de Mine, Făcătorul lor. Pe cei ce s-au închinat la pietre și la
lemne, pe care le-am dat spre trebuință lor. Pe toți îi voi sfărâma ca pe
„vasele olarului”. Tot așa și pe dușmanii Mei, pe ereticii care au îndrăznit să
coboare pe Duhul Mângâietor în rândul făpturilor. Vai de ei, ce foc îi
așteaptă! Acum Mă voi arăta și iudeilor, care M-au răstignit și n-au crezut în
dumnezeirea Mea. Mi S-a dat toată stăpânirea și puterea și sunt Judecător
drept.
Atunci când eram
pe Cruce, ziceau: „Hoo! Tu Cel ce dărâmi Biserica… mântuiește-Te pe sine-ți..”.
Acum a Mea este răzbunarea, le voi răsplăti! Voi judeca, voi cerceta, voi
pedepsi aspru neamul jidovesc, cel stricat și viclean, pentru că n s-a pocăit.
Le-am dat vreme de pocăință, dar au nesocotit-o; vor lua acum răzbunare. Le voi
răsplăti și sodomiților, care au spurcat pământul și văzduhul cu nelegiuirea
lor. I-am ars atunci și iarăși îi voi arde, pentru că au urât plăcerea Duhului
Sfânt și au iubit plăcerea diavolului. Voi pedepsi pe toți desfrânații,
nerușinații și întunecații care se aseamănă cu armăsarii. Nu s-au îndestulat cu
căsnicia lor legiuită, ci s-au bălăcit în fărădelege și satana i-a aruncat
legați în prăpastia de foc. Nu au auzit că înfricoșat lucru este a cădea în
mâinile Dumnezeului Celui viu? Nu s-au temut că voi vărsa peste ei mânia Mea;
i-am chemat la pocăință, dar nu s-au pocăit. Voi judeca pe toți tâlharii care
au făcut noian de rele, precum și pe ucigași și pe toți care au făcut mulțime
de păcate. Eu le-am dat timp să se pocăiască, dar ei n-au luat în seamă. Unde
sunt faptele lor cele bune? Le-am dat pildă și icoană pe fiul cel desfrânat și
pe mulți alții, să nu se deznădăjduiască de păcatele lor. Ei însă, au
disprețuit poruncile Mele și s-au lepădat de Mine. Sau îndepărtat de Mine și au
iubit stricăciunea; pe Mine M-au nesocotit și s-au făcut robi păcatului. Să
meargă, deci, în focul pe care ei singuri și l-au aprins. Dar, și pe cei care
au murit, ținând minte răul, îi voi trimite într-o înfricoșată muncă. Pentru că
n-au dorit pacea Mea, ci au fost mânioși, răutăcioși și răzbunători. Pe lacomi,
pe cei ce au luat dobândă și pe toți iubitorii de argint, care este închinare
la idoli, îi voi nimici și distruge cu toată mânia Mea, pentru că și-au pus
nădejdea în bani și pe Mine M-au nesocotit, ca și cum nu M-aș îngriji de ei. Pe
acei mincinoși creștini care au învățat că nu este învierea morților și că
există metempsihoză (reîncarnarea sufletelor) acum, aici pe pământ, îi voi topi
pe toți în gheenă ca ceara; atunci se vor convinge de învierea morților. Magii,
vrăjitorii și toți care se ocupă cu magia vor fi zdrobiți.
Vai
și de cei care au petrecut cu chitare și instrumente; au cântat, s-au îmbătat,
au jucat, au vorbit necurății și s-au dedat la rele! I-am chemat și nu M-au
ascultat, ci M-au luat în râs. Acum viermele le va roade inima. Le-am dat la
toți milă și pocăință, dar nici unul nu a luat aminte. Voi închide în întuneric
și pe cei ce au nesocotit Sfintele Scripturi, pe care le-a scris Duhul Meu prin
mijlocirea sfinților. Voi judeca și pe cei ce se ocupă cu superstițiile și se
încred în cuțite, găleți, furci și altele asemenea. Atunci vor înțelege, că
trebuia să nădăjduiască în Dumnezeu și nu în creaturile Lui. Se vor tulbura și
împotrivi atunci, dar nu vor avea nici o putere deoarece, „a Mea este
răzbunarea, Eu le voi răsplăti”. Voi pedepsi pe împărații și pe conducătorii
care M-au amărât necontenit cu nedreptățile lor. Au judecat nedrept și cu
mândrie, disprețuind pe oameni. Și aceștia vor plăti. Dreapta Mea putere nu
primește mită. Îi voi pedepsi după fărădelegile lor. Atunci vor înțelege că
sunt mai înfricoșat decât toți împărații pământului. Vai de ei, ce iad îi
așteaptă pentru că au fost cruzi și au vărsat sânge nevinovat, sângele copiilor
și al soțiilor lor. Cu ce urgie voi pedepsi pe acei slujitori care nau fost
păstori adevărați ai Bisericii; care Mi-au părăginit via Mea și Mi-au risipit
oile! Că au păstorit aur și argint și nu suflete și au căutat preoția pentru
interes. Ce pedeapsă vor lua! Ce tânguire! Voi vărsa peste ei toată mânia Mea
și urgia, și-i voi zdrobi. Sau străduit să câștige oi și boi care pier, iar de
turma mea cea cuvântătoare nu s-au îngrijit. Voi pedepsi cu toiag fărădelegile
lor și cu bici nedreptățile lor. Dar și preoții care glumesc, râd și se ceartă
în biserică, îi voi arunca în foc și în tartar! Am venit și vin. Cine poate
să-Mi stea împotrivă? Dar vai și amar de cel păcătos care va cădea în mâna Mea!
Pentru că fiecare se va înfățișa înaintea Mea „gol și descoperit”. Cum va
îndrăzni atunci să se arate nerușinarea păcătoșilor? Cum vor privi fața Mea?
Unde-și vor ascunde rușinea? Se vor umlea de rușine înaintea Mea și a
preacuratelor puteri cerești. Voi judeca și pe monahii care și-au neglijat
canonul și au nesocotit făgăduințele pe care le-au făcut înaintea lui Dumnezeu,
a îngerilor și a oamenilor. Una au făgăduit și alta au făcut. Din înălțimea
norilor îi voi arunca în prăpastia iadului. Nu le-a fost de-ajuns pieirea lor,
ci au produs și altora sminteală ucigătoare. Mai bine le-ar fi fost să nu se fi
lepădat de lume, decât să se lepede și să trăiască rău, în desfrânare. „A Mea
este răzbunarea, Eu le voi răsplăti tuturor celor ce nu au voit să se
pocăiască. Îi voi judeca pe toți ca un Judecător drept…”.
Cuvintele
acestea pe care Domnul le-a rostit cu glas de tunet către Arhanghelul Mihail au
umplut de spaimă nenumăratele puteri îngerești. Apoi a poruncit să-i aducă cele
șapte veacuri de la facerea lumii. Mihail a primit poruncă să îndeplinească și
acest lucru. De aceea a mers degrabă la casa testamentului și le-a adus. Erau
ca niște cărți mari, pe care le-a pus în fața Judecătorului. Apoi a stat de o parte privind cu respect, cum
răsfoiește Domnul istoria veacurilor. Și a luat primul veac, l-a deschis și a
zis:
„Aici scrie, în
32 primul rând: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, un Dumnezeu în trei fețe. Din Tatăl
S-a născut Fiul și Făcătorul veacurilor, deoarece cu Cuvântul Tatălui, prin
Fiul, s-au făcut veacurile, s-au creat netrupeștile puteri, s-au întărit
cerurile, pământul, adâncurile, marea, râurile și toate cele ce sunt
într-însele”.
Apoi, după ce a citit puțin
mai jos, a zis:
„Chip al
Nevăzutului Dumnezeu este primul om, Adam, cu femeia lui, Eva. Atotputernicul
Dumnezeu și Făcătorul tuturor celor văzute și celor nevăzute, a dat lui Adam o
poruncă. Aceasta era legea care trebuia ținută cu toată puterea și scumpătatea,
spre cinstea Făcătorului său și ca să nu uite că Dumnezeu se află deasupra
lui”. După puțin, a citit mai departe: „Nelegiuirea în care a căzut chipul lui
Dumnezeu prin înșelăciune sau mai bine zis din neatenție și din neglijență. A
căzut omul și a fost izgonit din rai, cu dreaptă judecată și hotărâre a lui
Dumnezeu. Nu putea să stea în aceste bunătăți începătorul nelegiuirii!” Mai jos
a citit: „Cain s-a aruncat asupra lui Abel și l-a omorât, după voia diavolului.
Se cade să ardă în focul gheenei, pentru că nu s-a pocăit. Iar Abel va trăi în
veșnicie”.
În
același chip a răsfoit cele șapte cărți ale veacurilor. În sfârșit, a luat a
șaptea carte și a citit:
„Începutul
veacului al 7-lea înseamnă sfârșitul veacurilor. Începe să se generalizeze
răul, desfrânarea, nemilostivirea. Oamenii veacului al VII-lea sunt răi,
invidioși, mincinoși, cu dragoste fățarnică, iubitori de stăpânire și de
argint, robiți de păcatele sodomicești și de celelalte păcate”. A mers puțin
mai departe, a citit ceva și îndată și-a ridicat în sus privirea mâhnită; a
sprijinit o mână pe genunchi și cu cealaltă și-a acoperit fața și ochii și a
stat așa cugetând în sine multă vreme, apoi a șoptit: „Într-adevăr, acest veac
a întrecut cu nedreptatea și cu răutatea pe toate celelalte”.
A citit mai jos:
„Grecii cu
idolii lor au fost spânzurați cu lemnul, cu sulița și cu cuiele care au pironit
trupul Meu, de viață purtătorul”. A tăcut câteva clipe și iarăși S-a aplecat
asupra cărții: „Doisprezece comandanți ai Marelui Împărat, albi ca lumina, au
tulburat marea, au închis gurile fiarelor, au înecat balaurii cei gânditori, au
luminat pe orbi au săturat pe cei flămânzi și au sărăcit pe cei bogați. Au
pescuit multe suflete moarte, dându-le din nou viață. Mare este plata lor…”. Și
apoi, după puțin a adăugat: „Eu, Iubitorul de oameni, am ales și mărturisitori,
care au fost biruitori cu ajutorul Meu”. Prietenia lor a ajuns până la cer și
iubirea lor până la tronul Meu! Dorul lor până la inima Mea și jertfa lor Mă
arde cu putere. Slava și puterea Mea este cu ei!”. După ce a întors multe file,
a șoptit cu un zâmbet de mulțumire: „Omul care a ținut cu cinste cârma celor
șapte coline (Constantinopolul) și a devenit împăratul lor a fost slujitorul
dragostei Mele. I se cuvine împărăția cerurilor pentru că a fost râvnitor și
următor Domnului Său”.
Apoi, trecând peste multe
file, a zis:
„O, Preafrumoasă
și Preacinstită Mireasă! Câți vrăjmași s-au străduit să te murdărească. Dar nu
M-ai trădat pe Mine, Mirele Tău! Nenumărate erezii te-au amenințat, dar piatra
pe care ai fost zidită nu s-a mișcat, pentru că „porțile iadului nu au
biruit-o”.
Mai jos erau scrise toate
păcatele oamenilor, pe care moartea le-a găsit neșterse prin pocăință. Și erau
așa de multe, ca nisipul mării… Le-a citit Domnul nemulțumit și a dat din cap
suspinând. Nenumărata mulțime a îngerilor stătea tremurând de frica dreptei
mânii a Judecătorului. Când Domnul a ajuns la jumătatea acestui veac, a zis:
„Sfârșitul lui
este plin de putoarea păcatului, de lucrurile omenești, care sunt toate
mincinoase și întinate: invidie, ură, minciună, hulă, dușmănie, chefuri, beții,
desfrânări, ucideri, avorturi, lăcomie, iubire de argint, ținere de minte a
răului. Dar ajunge! Îl voi curma la jumătate! Să înceteze stăpânirea păcatului!”
Și zicând aceste cuvinte pline
de mânie, Domnul a dat Arhanghelului Mihail semnalul pentru judecată. Imediat,
acela cu ceata lui au luat prea strălucitul și negrăitul tron și au plecat. Era
așa de numeroasă ceata aceea încât pământul nu o încăpea. Și fugind, strigau cu
glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot! Plin este cerul și pământul
de slava Lui. Și de acest înfricoșat strigăt se cutremura cerul și pământul. Sfânt, Sfânt, Sfânt, mare și înfricoat, minunat și
proslăvit este Domnul în vecii vecilor. Apoi a pornit Gavriil, cu ceata lui cântând;
a urmat al treilea mare Arhistrateg, Rafail cu ceata lui, înălțând cântarea:
Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.
În sfârșit, s-a
pornit și ceata a patra. Comandantul ei era alb și luminos ca zăpada, cu privirea
dulce. și fugind, cânta cu putere: Dumnezeu, Domnul dumnezeilor a vorbit și a
chemat pământul de la răsăritul soarelui până la apus. Din Sion măreția
frumuseții Lui. Dumnezeu arătat vine, Dumnezeul nostru și nu va tăcea. Foc
înaintea Lui va merge și în jurul Lui vifor mare! Și continua restul psalmului.
Iar comandanții îi răspundeau: Vine Dumnezeu să judece pământul, că Tu stăpânești peste toate neamurile. Conducătorul acelei oști se
numea Uriil. După puțin, au adus înaintea Domnului Prea Cinstita Lui Cruce,
care strălucea ca un fulger înfricoșat și revărsa o negrăită mireasmă. În urma
lui veneau cu multă cinste cetele Stăpâniilor și ale Puterilor. Priveliștea era
de o măreție uimitoare. Nenumăratele Puteri cântau cu o deosebită armonie. Unii ziceau cu multă
teamă: Înălța-Te-voi Dumnezeul meu și împăratul meu și voi binecuvânta Numele Tău în veci! Alții ziceau: Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru
și vă închinați așternutului picioarelor Lui, că Sfânt este. Aliluia, Aliluia,
Aliluia!
Apoi a dat dumnezeiască
poruncă să vină iarăși puternicul comandant Mihail, să stea lângă tronul
Domnului. În acea clipă, a apărut un înger care ținea o trâmbiță. A luat-o
Judecătorul în mâna Sa, a trâmbițat de trei ori și a zis trei cuvinte; apoi a
dat-o lui Mihail.
„Mergi la Golgota,
unde Mi-am întins preacuratele mâini și trâmbițează și acolo de trei ori!”.
Îndată ce a plecat Mihail,
Domnul a chemat ceata Începătoriilor și a zis, adresându-se comandantului ei:
„Îți poruncesc să iei dumnezeiasca ta ceatș și să vă împrăștiați în toată
lumea, ca să aduceți pe nori pe sfinți, de la răsărit și de la apus, de la
miazănoapte și de la miazăzi. Să-i aduceți pe toți ca să Mă întâmpine, când va
suna trâmbița”.
După toate
acestea, Dreptul Judecător a aruncat o privire spre pământ și a văzut negură și întuneric, jale și vai și multă
tânguire, din înfricoșata tiranie a satanei. Turbează și urlă balaurul. A
dărâmat totul și le zdrobește ca pe iarbă. Pentru că vede pe îngerii lui
Dumnezeu că îi pregătesc locul cel veșnic. Dacă a văzut toate acestea, Judecătorul a chemat un înger de foc cu
înfățișare aspră și înfricoșată, fără milă; era conducătorul cetelor îngerilor,
care supraveghează focul iadului și i-a zis: „Ia cu tine toiagul meu,
care leagă și zdrobește. Ia și nenumărată mulțime de îngeri din ceata ta și pe
cei mai înfricoșați care execută pedepsele celor din iad. Să mergeți la marea
cea gânditoare ca să găsiți urmele domnului întunericului. Apucă-l cu putere
șil ține bine, lovindu-l fără milă cu toiagul, până când va preda ceata
duhurilor celor rele. Leagă-i apoi tare pe toți cu puterea toiagului Meu, după
porunca Mea și apoi aruncă-i în chinurile iadului cele mai groaznice și fără
milă”. Când toate au fost gata s-a făcut semn Arhanghelului care ținea
trâmbița, să trâmbițeze puternic. Imediat s-a făcut o tăcere de moarte ca și
cum s-ar fi liniștit toate. La prima trâmbițare s-au alcătuit toate trupurile
morților. La a doua, Duhul Domnului a pus sufletele în trupurile moarte. Spaimă
și cutremur a cuprins toate; cele cerești și cele pământești tremurau. Atunci a
sunat a treia oară și cea mai înfricoșată trâmbiță, care a zguduit toată lumea,
când mortii au înviat din morminte „într-o clipă”. Înfricoșată priveliște! Erau
mai mulți decât nisipul mării. În același timp se coborau din ceruri ca o ploaie
deasă spre Tronul Judecății cetele îngerești, zicând cu glas de tunet: Sfânt,
Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de frică și de cutremur! Tot
pământul și mulțimea nenumărată a cetelor îngerești stăteau așteptând.
Tremurau plini
de spaimă în fața înfricoșatei stăpâniri dumnezeiești, care se cobora pe
pământ. Și pe când toți priveau în sus, au început cutremure, tunete și fulgere
în Valea Judecății și în văzduh și toți au fost cuprinși de groază. Atunci
tăria cerului s-a strâns ca o carte și a apărut cinstita Cruce strălucind și
scânteind ca soarele. Îngeri o țineau înaintea Domnului nostru Iisus Hristos și
Judecătorul lumii, care venea. Apoi se auzea un imn, o cântare străină:
Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Dumnezeu este Domnul,
Judecător, Stăpânitor și Domn al păcii. Îndată ce s-a terminat această
puternică slavoslovie, a apărut Judecătorul pe nori, șezând pe tron de foc. Cu
preacurata Lui strălucire învăpăia cerul și pământul. Atunci, din mulțimea
morților care înviaseră, unii au început să strălucească ca soarele și îndată
au fost răpiți de nori în văzduh pentru întâmpinarea Domnului lor. Cei mai
mulți, însă, au rămas jos. Nimeni nu i-a luat la cer. Se tânguiau cu amar că nu
s-au învrednicit și ei să fie răpiți de nori și mâhnirea și durerea umpleau de
amărăciune sufletele lor. Au căzut toți în genunchi în fața Judecătorului și
apoi sau ridicat. Înfricoșatul Judecător se așezase deja pe Tronul judecații și
în jurul Lui se adunaseră toate puterile cerești cu frică și cu cutremur. Cei
ce fuseseră răpiți pe nori pentru întâmpinarea Lui, stăteau de-a dreapta;
ceilalți se aflau de-a stânga Judecătorului. Cei mai mulți dintre aceștia erau
iudei, conducători, Arhierei, preoți, împărați, mulțime de monahi și mireni.
Stăteau rușinați și se jeleau de pierzarea lor. Fețele lor erau ticăloșite și
suspinau cu adâncă mâhnire. O tânguire de moarte sa lăsat peste toți și nici o
mângâiere nu le venea de nicăieri. Dar cei ce stăteau de-a dreapta
Judecătorului erau veseli, luminoși ca soarele, cinstiți, slăviți, albi ca
lumina, parcă aprinși de o dumnezeiască lumină. Ca să îndrăznesc s-o zic,
semănau cu Domnul și Dumnezeul lor.
Deodată,
înfricoșatul Judecător și-a aruncat privirea într-o parte și în alta. S-a uitat
de-a dreapta bucuros și a zâmbit. Când însă s-a întors spre stânga, s-a
tulburat; s-a mâniat tare și și-a întors îndată fața. Atunci, cu glas puternic
și dumnezeiesc, a zis celor de-a dreapta:
– Veniți,
binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția care a fost gătită vouă
de la întemeierea lumii. Căci am flămânzit și Mi-ați dat să mănânc, am însetat
și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit, gol și M-ați îmbrăcat,
bolnav și M-ați cercetat, în temniță și ați venit la Mine. Atunci, aceia s-au
mirat și au întrebat:
– Doamne, când
Te-am văzut flămând și ți-am dat să mănânci, sau însetat și Te-am adăpat? Și
când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat, și când
Te-am văzut bolnav și în temniță?
– Amin zic vouă,
întrucât ați făcut unuia din acești frați ai Mei mai mici, Mie Mi-ați făcut. Apoi S-a întors și către
cei „de-a stânga” și lea zis cu asprime:
– Duceți-vă de
la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic care este gătit diavolului și
slugilor lui. Căci am flămânzit și nu Mi-ați dat să mănânc, am însetat și nu
Mi-ați dat să
beau, străin am fost și nu M-ați primit, gol și nu M-ați îmbrăcat, bolnav și în
temniță și nu M-ați cercetat. – Doamne, i-au răspuns aceia, nedumeriți, când Te-am văzut bolnav și în temniță
și nu ți-am slujit ție?
– Amin zic vouă,
le-a răspuns Domnul, întrucât nu ați făcut aceasta unuia dintre acești mai
mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Pieriți din ochii Mei, blestemați ai
pământului! În tartar, în scrâșnirea dinților, acolo va fi plângere și tânguire
fără de sfârșit!
Cum a rostit
Judecătorul această hotărâre, dinspre răsărit s-a pornit un uriaș râu de foc
care curgea vijelios spre apus. Era lat ca o mare întinsă. Văzându-l, păcătoșii
din stânga s-au îngrozit și au început să tremure de spaimă în deznădejdea lor.
Atunci, nemitarnicul Judecător a poruncit ca toți, drepți și păcătoși, să
treacă prin râul cel arzător, pentru ca să fie încercați prin foc. Au început
cei din dreapta, care au trecut toți și au ieșit ca aurul curat. Lucrurile lor
nu au ars, ci sau arătat, prin încercare, mai luminoase și mai limpezi, iar ei
s-au umplut de bucurie. Apoi au început să treacă și cei din stânga prin foc,
ca să fie încercate și lucrurile lor. Dar fiindcă erau păcătoși, flăcările au
început să-i ardă, ținândui în mijlocul râului. Și lucrurile lor au ars ca
pleava, iar trupurile au rămas întregi, ca să ardă ani și veacuri nesfârșite,
împreună cu diavolii. Nici unul nu a reușit să iasă din acel râu de foc. Pe
toți i-a ținut focul, pentru că erau vrednici de osândă și depedeapsă.
După ce păcătoșii
au fost predați iadului, Înfricoșatul Judecător S-a ridicat de pe tron și a
pornit către dumnezeiescul palat, împreună cu toți Sfinții Săi. Îl înconjurau
cu multă frică și cutremur Puterile cerești, cântând: Ridicați căpetenii
porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul
slavei, Domnul și Dumnezeul dumnezeilor, împreună cu toți Sfinții Lui, care se
vor bucura de veșnica moștenire. Altă ceată răspundea și zicea: „Binecuvântat
este Cel ce vine întru numele Domnului, cu cei pe care i-a învrednicit Harul
Său să se numească fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Domnul, împreună cu fiii
Noului Sion și S-a arătat nouă”. Și Arhanghelii, care mergeau după Domnul, Îl
slavosloveau, cântând pe rând o cântare cerească: Veniți să ne bucurăm de
Domnul și să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru; să întâmpinăm fața Lui
cu mărturisire și în psalmi să-i cântăm lui. Iar altă ceată răspundea armonios:
Dumnezeu mare este Domnul și împărat mare peste tot pământul. Că în mâna Lui
sunt marginile pământului și înălțimile munților ale Lui sunt. Acestea și multe
alte cântări armonioase cântau îngerii, încât toți care le auzeau se bucurau de
o negrăită bucurie. Astfel cântând, au intrat Sfinții cu Domnul Iisus Hristos
la ospățul cel ceresc din dumnezeiescul palat și inimile lor săltau de bucurie.
Și îndată porțile palatului s-au închis.
Atunci, Împaratul
ceresc a chemat pe mai marii îngerilor. Primii au venit Mihail, Gavriil,
Rafail, Uriil și conducătorii cetelor. Au urmat apoi cei doisprezece luminători
ai lumii, Apostolii. Lor le-a dat Domnul slavă strălucită și douăsprezece
tronuri ca de foc, ca să stea cu multă cinste lângă Învățătorul lor, Hristos.
Chipul lor scânteia de o negrăită lumină veșnică și hainele lor străluceau și
erau luminoase ca chihlimbarul; și căpeteniile îngerilor îi cinsteau. Apoi li
s-au dat și douăsprezece coroane minunate, împodobite cu pietre de mult preț,
care străluceau cu o lumină orbitoare și îngeri slăviți le țineau deasupra
capetelor lor. Au venit apoi înaintea Domnului cei șaptezeci de Apostoli. De
asemenea și aceștia au primit cinste și slavă, dar cununile celor doisprezece
erau mai minunate. Acum a venit rândul mucenicilor. Aceștia au primit cinstea
și slava marilor oști îngerești care s-au prăbușit din cer împreună cu Lucifer.
Adică, Mucenicii au devenit îngeri și conducători ai cetelor îngerești. Îndată
li s-a adus o mulțime de coroane care au fost puse pe sfintele lor capuri. Cum
strălucește soarele, așa străluceau și coroanele. Astfel, Sfinții Mucenici,
îndumnezeiți, se bucurau de o nespusă bucurie. Apoi a intrat ceata sfântă a
Ierarhilor, preoților, diaconilor și a celorlalți clerici. Au fost încununați
și ei cu cununi veșnice, potrivit cu râvna, răbdarea și lucrarea lor. Cunună de
cunună se deosebea în slava ei, precum se deosebește stea de stea. Și mulși
preoți și diaconi erau mai slăviți și mai luminoși decât mulți arhierei. Lor li
s-a dat și câte o biserică, pentru ca să aducă pe jertfelnicul cel înelegător,
Sfânta Jertfă și slujbe bine plăcute lui Dumnezeu. A intrat apoi cuvioasa ceată
a monahilor. Chipul lor revărsa o tainică mireasmă și scânteia ca soarele.
Domnul i-a împodobit cu șase aripi și prin puterea Sfântului Duh au devenit
asemenea cu înfricoșații Heruvimi și Serafimi și au început să cânte cu glas de
tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!
Slava lor era mare, negrăită, și cununile lor felurit împodobit și
luminoase; potrivit cu luptele și cu sudorile lor, au primit și cinstea.
A urmat apoi
ceata proorocilor. Lor le-a dăruit Împăratul Cântarea Cântărilor, Psaltirea lui
David, timpane și hore, lumină nematerialnică, strălucitoare, negrăită bucurie
și slavoslovia Duhului Sfânt. Atunci, Stăpânul dumnezeiescului ospăț le-a cerut
să cânte ceva. Și au cântat o cântare așa de melodioasă, încât toți săltau de
fericire. După ce sfinții au primit aceste daruri din Preacuratele mâini ale
Mântuitorului, așteptau acum pe acelea pe care ochiul nu le-a văzut și urechea
nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit. A intrat apoi toată ceata
oamenilor care s-au mântuit în lume: săraci și domni, împărați și supuși, robi
și liberi. Au stat toți înaintea Domnului, Care a despărțit dintre ei pe cei
milostivi și curați și le-a dat desfătarea Raiului din Eden, palate cerești și
luminoase, cununi de mult preț, sfințenie și bucurie, sceptruri și tronuri și
îngeri ca să-i slujească. Apoi au venit toți cei ce din dragoste pentru Hristos
s-au făcut „săraci cu duhul”. Acum au fost slăvi și foarte mult. Din
Înăși mâna lui Hristos au primit cunună strălucită și moștenirea Împărăției
cerurilor. Apoi „cei ce plâng păcatele lor” și-au primit marea mângâiere a
Sfintei Treimi. Pe urmă, „cei blânzi” și fără răutate, care au moștenit cerescul
pământ, unde se află dulceața și mireasma Duhului Sfânt. Și ei au fost cuprinși
de o negrăită bucurie și plăcere, văzând că s-au învrednicit să moștenească
pământul cel fericit; cununile lor ca de trandafiri, scânteiau. Au urmat cei
„flămânzi și însetați de dreptate”. Lor le-a dat plata dreptății ca să se
sature și cu buna lor așezare s-au bucurat, văzând că împăratul Hristos este
înălțat și slăvit de îngeri. Apoi au intrat „cei prigoniți pentru dreptate”.
Lor le-a dăruit sfânta slavoslovie și preaminunata viață. S-au așezat pentru ei
tronuri minunate, pe care să stea în Împărăția cerurilor. Coroanele lor erau de
aur sfânt și nematerialnice și străluceau așa de tare, încât de slava lor să se
bucure și cetele îngerești. Au intrat apoi, ceata celor „prigoniți pentru
Hristos”. Marele Dumnezeu și Mântuitorul sufletelor noastre. Pe ei i-a așezat
pe tronuri de aur și au fost lăudați de Dumnezeu. După aceștia a intrat marea
mulțime de păgâni, care nu au cunoscut legea lui Hristos, dar din fire au
ținut-o, ascultând de glasul conștiinței lor. Mulți străluceau ca soarele de
nevinovăția și curăția lor și Domnul le-a dat Paradisul și cununi luminoase și
împletite cu trandafiri și crini. Dar pentru că au fost lipsiți de
Dumnezeiescul Botez erau orbi. Pentru că Sfântul Botez este lumina și ochiul
sufletului. Și nu vedeau deloc slava lui Dumnezeu. De aceea cine nu este
botezat, deși moștenește bucuria Raiului și simte ceva din mireasma și dulceața
lui, nu vede nimic. După aceștia, a văzut Cuviosul Nifon o ceată de sfinți care
erau copiii creștinilor. Toți păreau să fie ca de treizeci de ani. Mirele i-a
privit cu față veselă și le-a zis:
– Haina
Botezului este într-adevăr fără pată, fapte însă deloc. Vouă ce să vă fac?
Atunci și ei au răspuns cu îndrăzneală:
– Doamne, am
fost lipsiți de bunătățile Tale cele pământești, cel puțin să nu ne lipsești de
cele cerești!
A zâmbit Mirele
și le-a dat bunătățile cele cerești. Au primit și cununa nevinovăției și a
nerăutății și toate oștile cerești i-au admirat. Era minunat să auzi pe sfinții
îngeri, care bucurându-se nespus de vederea tuturor cetelor sfinților, cântau
dulci cântări. După toate acestea, vede Nifon că vine înaintea Mirelui o
dumnezeiască Mireasă. În jurul ei se revărsau miresme cerești și mir
dumnezeiesc. Pe preafrumosul ei cap purta o neasemuită diademă împărătească,
care scânteia. Îngerii o priveau uimiți și sfinții copleșiți. Harul Sfântului
Duh o îmbrăca în haină aurită și preaînfrumusețată. Intrând în dumnezeiescul
palat, o însoțeau o mulțime nenumărată de fecioare, care cântau cu slavoslovii
și imne măreția lui Dumnezeu. Când a ajuns lângă Mirele Hristos, marea
Împărăteasă s-a închinat de trei ori împreună cu toate sfintele fecioare.
Atunci „Cel Preafrumos” a văzut-o și s-a bucurat. Și-a plecat capul și a
cinstit-o ca pe Preacurata Sa Maică. Aceasta s-a apropiat cu multă evlavie și cinste
și a sărutat nemuritorii și neadormiții săi ochi, precum și îndureratele Sale
mâini. După dumnezeiasca sărutare, Domnul a dat fecioarelor haina strălucitoare
și cununi prea luminoase și apoi au venit toate puterile cerești cântând și
fericind-o și slăvind-o. Atunci, Mirele s-a ridicat de pe Tronul Său, având
de-a dreapta Sa pe Maica Sa, iar la stânga, pe cinstitul Prooroc și
Înaintemergătorul Său, a ieșit din palat și a mers la dumnezeiescul ospăț, unde
se aflau bunătățile pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la
inima omului nu s-au suit, pregătite pentru toți cei ce au iubit pe Dumnezeu.
În urmă veneau toți sfinții. Aceștia, cum au văzut bunătățile, s-au umplut de o
nespusă bucurie și au început să umble prăznuind la minunatul ospăț. Dar pe
acestea robul lui Dumnezeu Nifon nu a mai putut să le descrie. Deși l-am silit
de multe ori, nu mi-a spus măcar cât de puțin.
– Nu pot, fiule,
zicea suspinând, să înfățișez cu limba sau să asemuiesc cu vreun lucru pământesc lucrurile acelea. Erau mai presus de orice cugetare și
închipuire, dincolo de toate cele văzute și nevăzute.
Deci, după ce Domnul a
împărțit sfinților toate bunătățile cele negrăite și nemaiauzite, a poruncit
Heruvimilor să înconjoare veșnicul ospăț, așa cum zidul înconjoară un oraș. A
poruncit apoi ca Serafimii să înconjoare pe Heruvimi, Domniile pe Tronuri,
Începătoriile pe Domnii, Stăpâniile pe Începătorii și în sfârșit Puterile
cerurilor pe Stăpânii. Precum un zid înconjoară un oraș, așa și cetele cerești
se înconjurau una pe alta. De-a dreapta ospățului veacurilor stătea cu mare
cinste Arhanghelul Mihail cu ceata lui; la stânga Gavriil cu ceata lui, Uriil
stătea la apus și Rafail la răsărit. Toate acestea s-au făcut cu porunca
Domnului nostru Iisus Hristos, a Marelui Dumnezeu și a Mântuitorului tuturor
sfinților. Aceste patru cete erau foarte mari și împreună cu cetele
preacuratelor Puteri înconjurau ospățul lui Dumnezeu cu mare strălucire. Când
toate acestea s-au terminat, atunci Însuși Dumnezeu Omul Iisus s-a supus „Celui
ce-I supusese toate” și I-a predat toată stăpânia și domnia și puterea, care o
luase de la El. Apoi El a intrat la dumnezeiescul ospăț, ca Moștenitor al
Tatălui, Împărat și Arhiereu împreună moștenitor cu toți sfinții. La sfârșitul
tuturor tainelor pe care le-a văzut Sfântul Nifon, a văzut și cea mai
înfricoșată descoperire. Însuși Tatăl Fiului Unul Născut, Născătorul, Lumina
cea neapropiată și negrăită, a răsărit deodată, luminând deasupra preacuratelor
Puteri, deasupra tuturor cerurilor și a cetelor cerești. Lumina peste
preacuratul ospăț cum luminează soarele lumea. Așa strălucea Tatăl
milostivirilor. Și precum buretele absoarbe și ține vinul, așa și sfinții se
umpleau de nespusa Dumnezeire a Tatălui și Împăratului, neîntrerupt cu El în
veci. De acum nu mai era pentru ei nici noapte, nici zi. Exista numai Dumnezeu
și Tatăl, Fiul și Duhul, lumină și hrană, viață și strălucire, bucurie, vlie și
desfătare în Duhul Sfânt.
Apoi s-a făcut o
adâncă tăcere. Ochii Sfântului Nifon au primit o lumină curată, neamestecată ca
să vadă. Primei cete, care înconjura ospățul, i s-a rânduit să săvârșească o
cântare neîntreruptă și nesfârșită. Ea a fost cuprinsă de o negrăită și nespusă
bucurie. Îndată dumnezeiasca și înfricoșata ceată a început o negrăită
slavoslovie. Inimile sfinților săltau de bucurie și desfătare. De la prima
ceată, măreaa cântare de slavoslovie a trecut la ceata a doua a serafimilor. A
început atunci și aceea să cânte cu multă măiestrie o cântare tainică. Ca o
înșeptită dulceață răsuna slavoslovia și în urechile sfinților, care se bucurau
negrăit cu toate simțurile lor. Ochii vedeau lumina cea neapropiată, mirosul
lor mirosea mireasma Dumnezeirii, urechile lor auzeau dumnezeiasca cântare a
preacuratelor Puteri, gura lor gusta Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos,
nou, întru Împărăția Cerurilor, mâinile lor pipăiau veșnicele bunătăți și
picioarele lor săltau la ospăț. Astfel, toate simțurile lor se săturau de
negrăită bucurie. După puțin, a doua ceată a transmis acea dumnezeiască cântare
cetei a treia, la a patra și până la cea din urmă, producând cu dulceaa
cântării, plăcere și bucurie în inimile sfinților. Și era uimitor că cetele nu
cântau mereu aceeași cântare, ci era o felurime nemărginită de cântări și
noutate în cântările pe care le cântau. Când cele șapte cercuri ale cetelor au
completat preacurata lor slavoslovie, a început ceata Arhanghelilor cântarea
cea întreit sfântă: a cântat Mihail și a răspuns Gavriil; apoi a cântat Rafail
și a răspuns Uriil. Se auzea o armonie extraordinară. Cei patru stâlpi de foc,
Arhanghelii, erau mai presus; cântarea lor era înflăcărată și pătrunzătoare.
Mișcați de acea
negrăită dulceață au început atunci și toți sfinții de la cerescul ospăț să
cânte mărețiile lui Dumnezeu. Astfel pretutindeni, înăuntru și afară răsuna cântare
îngerească. Cântare preasfântă care înflăcăra sfintele inimi cu o fericită
plăcere în vecii nesfârșiți. După ce le-a văzut pe toate acestea de trei ori
Fericitul Nifon când se afla în mare răpire și vedere, a auzit glasul lui
Dumnezeu, zicându-i:„Nifone, Nifone, frumoasă a fost prooroceasca ta vedenie.
Scrie dar cu amănuntul toate cele ce ai văzut și auzit, pentru că așa se vor
întâmpla. Ți leam arătat ție pentru că Îmi ești prieten credincios, fiu al Meu
iubit și moștenitor al Împărăției Mele. Încredințează-te deci acum, când te-am
învrednicit să vezi înfricoșatele taine, de marea Mea iubire de oameni față de
cei ce se închină cu smerenie Împărăției și Stăpânirii Mele. Pentru că Eu Mă
bucur să privesc spre cel blând și smerit și care se cutremură de cuvintele
Mele”. După ce i-a spus aceasta,
Domnul l-a eliberat de acea înfricoșată și prea minunată vedenie care îl
stăpânise timp de două săptămâni. Când și-a venit în sine, stătea îngrozit și
se tânguia îndurerat. Lacrimile îi curgeau șiroaie și zicea:
„Vai de mine
ticălosul! Ce-l așteaptă pe bietul meu suflet! Vai de mine mișelul! Oare în ce
stare mă voi afla acolo, eu păcătosul? Cum mă voi îndreptăți față de Judecătorul? Ce scuză voi aduce pentru păcatele mele și unde voi
ascunde mulțimea fărădelegilor mele? O, întinatule și ticălosule!… Suspin nu
am, nici lacrimi și nici pocăință nu aflu; milostenie deloc, nerăutatea și
blândețea se află foarte departe de mine. Vai mie! Ce să fac eu nevrednicul și
întinatul? De unde să încep să-mi mântuiesc sufletul? Haina Botezului am
întinat-o, Botezul l-am murdarit, sufletul mi l-am înnoroiat, mintea mi-am
întunecat-o, viata mi-am cheltuit-o „în petreceri și în beții”. O, păcătosul de
mine! Nu știu ce voi face. Ochii mei privesc lucrurile cele de rușine, urechile
ascultă cântece lumești, mirosul adulmecă după miresme, gura îmi este pornită
spre lăcomie. Vai mie, ticălosul! Mâinile mele se bucură în păcate; trupul meu
dorește să se tăvălească în noroiul fărădelegii și caută paturi moi și mâncare
aleasă. O, nelegiuitul, întunecatul și întinatul! Unde să merg nu știu! Cine mă
va scoate din acel foc amar? Cine mă va izbăvi din întunericul cel mai dinafară al înfricoatului
tartar? Cine mă va izbăvi de scrâșnirea dinților? Vai, vai mie scârbosul și
nelegiuitul! Mai bine era să nu mă fi născut!… O, de ce slavă mă lipsesc eu
înnegritul! De ce cinste și de ce cununi! Ce bucurie și veselie voi pierde
fiindcă m-am robit de păcat! Ticăloase suflete, unde îți este umilința, unde
luptele, unde virtuțile? Vai ție întinatule! În ce loc te vei afla în ziua
aceea? Ai făcut vreun bine ca să placi lui Dumnezeu? Vei merge în văpaie. Cum
vei răbda vaiul și scrâșnirea? O, întinate suflete, cum ai poftit să te
tăvălești mereu în necurăție, cum ai slujit necontenit pântecelui? Nelegiuitule
și stricatule, ce rușine vei suferi în fața lui Dumnezeu? Cu ce ochi te vei
uita la dumnezeiasca Sa față? Spune-mi! Spune-mi! Ai văzut acele prea minunate
priveliști pe care Domnul le va înfăptui cândva. Spune-mi deci, o, suflete, ai
vreo faptă vrednică de acea slavă? Cum vei intra acolo, după ce ai întinat
dumnezeiescul Botez? Vai de tine, ticăloase suflete al meu. Vei moșteni focul cel venic și unde va
fi atunci păcatul și tatăl lui ca să te mântuiască? Ci, Doamne Dumnezeul meu, mântuiește-mă de foc, de
scrâșnirea dinților și de tartar…”
Cu aceste
cuvinte se ocăra pe sine Fericitul, rugându-se. În zilele următoare, îl vedeam
că se plimba târându-și picioarele, ofta cu amare suspinuri, tânguire și
lacrimi. Se gândea la lucrurile minunate pe care le văzuse și făcea tot ce se
putea ca să le câștige. Adeseori, când se gândea mai adânc și mai curat la
vedenia sa, ieșea din sine. Ardea după vederea Sfântului Duh și zicea:
„O, ce bucurie,
ce slavă, ce strălucire așteaptă pe sfinți în ceruri! Cum mă mai tem să nu fiu
lipsit de ele!”. Suspina adânc și adăuga: „Doamne, ajută și mântuiește
întunecatul meu suflet!”.
Fragment extras
din cartea: ”Profeții și mărturii creștine pentru vremea de acum”
