PĂRINTELE DIMITRIE BEJAN - FERICITUL PĂTIMITOR PENTRU DRAGOSTEA LUI HRISTOS

Motto: „Cine primeşte suferinţa ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieții se transformă în bucurie, bucuria mântuirii! Simţi o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept".

 

1. VLĂSTAR AL RĂZEȘILOR DIN HÂRLĂU. COPILĂRIA ŞI TINEREŢEA.

         „Mă trag din neam de răzeși. Am această conştiinţă că aparţin acestui loc şi acestui neam".

        „Cu cât mai dinamică este afundarea noastră în adâncul neţărmuitului ocean al suferinţei, cu atât mai temeinică este înălţarea duhului nostru la cer. Când însă duhul pătrunde în sfera de lumină purtătoare a cerurilor, atunci durerea se preschimbă în bucurie tot atât de nerăbdat, a iubirii învingătoare" (Arhim. Sofronie Saharov).

Astfel s-au înfiripat „bucuriile suferinţei" şi în „sufletul sfinţit de mirul rănilor" al lui Dimitrie Bejan, născut în oraşul Hârlău, la 26 octombrie 1909, într-o familie cucernică de răzeşi cu şase copii, fiind singurul fiu rămas în viaţă, care după 25 de ani de lanţuri în temniţe, lagăre şi deportări, ne încredinţează o mărturisire cutremurătoare: „Am ieşit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu şi îi iubeam pe toţi! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Dacă aş fi murit acolo, ce fericit as fi fost!"

Crescut în şoapta rugăciunii nelipsită de pe buzele mamei sale, Ana, şi în căldura părintească a tatălui Ion, milostiv aidoma patriarhului Avraam, Dimitrie va jindui din fragedă copilărie să înveţe carte pentru ca neîncetat să-şi îndulcească sufletul cu mierea cuvintelor vieţii veşnice: „Când am plecat la Seminar, tata a pus în faţa mea aici pe prag - că aveam cerdac frumos construit, cum se făceau inainte casele - a pus o sapă şi o carte și a spus «Alege!». Şi am ales cartea, la 11 ani! La Seminar m-am dus în opinci, în costum național frumos, cu ițari, cămășuță și brâu tricolor.

După absolvirea Serninarului „Veniamin Costachi" din Iași în anul 1931, tânărul Dimitrie devine student al Facultății de Teologie din București (1931-1935) şi al Facultăţii de Istorie (1931- 1936), unde îl va avea ca profesor pe Nicolae Iorga, al cărui asistent universitar va deveni odată cu terminarea facultății. După susţinerea examenului de licență, va alege să predea istoria la Liceul de fete „Carmen Silva" din București şi se va "înscrie în echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti pe care îl va însoţi în Basarabia pentru mai multe studii aprofundate, trăind bucuria de a redescoperi vechi sate răzeşti la est de Prut şi în lungul Nistrului. Înainte de război are binecuvântarea de a păşi pe pământul sfânt al Grădinii Maicii Domnului în Muntele Athonului, fiind uimit de numărul mare de atunci al monahilor: „Am fost în Sfântul Munte de două ori! Terminasem studiile şi predam istoria. Atunci erau, cred, vreo 20- 30.000 de călugări".

 

2. ÎN TĂVĂLUGUL RĂZBOIULUI. PREOT MILITAR ȘI CĂPITAN PE FRONTUL DIN BASARABIA ŞI STALINGRAD

„Sunt fericit că am avut această experienţă. Muream de foame şi de frig, dar eram fericit".

În anul 1940, timpul clătinat de paşii de plumb ai Celui De-al Doilea Război Mondial va frânge în chip neaşteptat destinul tânărului Dimitrie prin ordinul emis de regele Carol care promitea tuturor teologilor şi seminariştilor că vor fi scutiţi de război dacă se vor însura în răstimpul a două luni şi apoi vor fi hirotoniți.

"Printre aceştia eram eu. Cu vreo şase luni înainte de război, am venit la Bucureşti și în două ore m-am căsătorit civil şi religios. Se putea atunci şi nu era nevoie decât de o procură. N-a durat această căsătorie că era făcută pripit. Bineînţeles că dacă am ajuns în puşcărie, (soţia) a divorţat şi s-a recăsătorit. Dar nu trebuia să fac gestul acesta. Totdeauna l-am regretat".

Va primi, însă, cu sufletul umil taina preoţiei la Cernăuţi prin punerea mâinilor mitropolitului de vrednică pomenire Tit Simedrea, cu conştiinţa vie a misiunii de apostolat la care este chemat: „La hirotonie mi-am zis: «Sunt la un moment crucial din viaţa mea. Dă-mi, Doamne, să slujesc frumos, cu credinţă cu lacrimi, ca să câştig cât mai multe suflete»". În milostivirea Lui, Dumnezeu îi va împlini cererea după judecăţi numai de El ştiute şi cu anevoie de desluşit de mintea omenească.

Părintele Dimitrie Bejan îşi va deşerta sufletul în chip desăvârşit în braţele lui Dumnezeu, văzând în fiecare întâmplare din viaţa sa o cercetare iubitoare a proniei Celui de Sus. Odată ajuns în cetatea Hotinului, la regimentul de vânători pentru a-şi prezenta actele de căsătorie şi de hirotonie, se vede pus în faţa unui fapt împlinit. Cu zâmbetul pe buze, ofiţerul de Stat Major îi comunică fără ocolişuri: „«Domnule, sublocotenent, te duci la atelierul de croitorie şi spune-i şefului croitorilor să-ţi mai pună două trese pe umăr». Ca sublocotenent aveam o tresă şi mi-a mai pus două şi am devenit căpitan. M-am întors la ofiţerul de Stat Major şi mi-a spus: «Din momentul acesta eşti preotul nostru militar». N-am scăpat. De atunci n-am mai fost liber până în 1964. Aşa a fost voia lui Dumnezeu".

Preotul militar Dimitrie Bejan va trece prin torentul de veninuri amare iscat de încleştările sângeroase de pe Frontul de Est în ofensiva asupra Stalingradului, bătălie în care numai forţele Axei au suferit pierderi de aproape un milion de oameni, dintre aceștia 200.000 fiind români. Până să fie prins în valul nimicitor al Armatei Roşii la Stalingrad, părintele Dimitrie va călca cu pioşenie pe pământul românesc de peste Prut întrucât “pentru mine la ora accea, bucovinenenii şi basarabenii erau omul căzut între talhari, care trebuia miluit şi dus la casa de oaspeți, la bolniţă, la spital. Una sunt slavii şi alta sunt  românii. Noi toţi de la Nistru pân' la Tisa suntem români!". Temerarul preot militar va uda cu picăturile propriului sânge pământul înlăcrimat al Basarabiei: „Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chişinăului şi având împărtăşania în buzunar, imediat m-am impărtăşit. Apoi am leşinat si m-am trezit la spital. Port două răni pe trupul meu de pe Nistru".

Revenit în linia întâi a frontului, părintele Bejan îşi va pune chezăşie propriul suflet pentru soldaţii care ceas de ceas inspirau suflul de gheaţă al morţii, botezând şi impărtăşind mii de români și ruși deopotrivă: „În spatele frontului în fiecare duminică se facea slujba, Sfânta Evanghelie ori Sfânta Agheasmă. Eram dotaţi cu altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, o pâine soldățească și cărți de strană. Odată la un Paşti, într-o zi am împărtășit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzășesc. Erau 3600 de oameni, toţi cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat. Împărtăşania a durat cam cinci ore. Asta a fost activitatea mea. Asta am cerut eu colonelului: «Nu le da drumul la moarte, până nu trec pe la mine!». Şi a fost un creștin bun şi a spus: «Părinte, ai jumătate de zi. Faci ce vrei cu ei!». Şi niciunul n-a rămas neimpărtăşit".

 

3.PRIZONIER DE RĂZBOI ÎN GULAGUL RUSESC

„M-am simțit foarte bine în prizonierat. Parcă pluteam, parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine!".

Luptând neînfricat sub cerul negru şi încruntat al Stalingradului, în iarna anului 1942, părintele Dimitrie va cădea prizonier în mâinile ruşilor, impreună cu alţi 17.000 de români înghițiți laolaltă de  hăul hulpav al fiarei roșii. Nevoiți să mărșăluiască zi şi noapte către Urali, prizonierii români se frâng unul către unul, încovoiaţi de secera nemiloasă a senzației de foame: ”Eram muritori de foame. La focurile improvizate în parcuri, seara, oamenii îşi frigeau centurile sau tălpile de la bocanci și le mâncau scorojite. Au murit cei mai mulţi. Și eu am mâncat centuri fripte şi tălpi de bocanci. Crănţăneam tot timpul la tălpi de bocanci". Strivite sub teascul epuizării și al frigului, trupurile prizonierilor se târăsc agale către deșertul înghețat al Siberiei, spre fosta mănăstire Oranki, transformată de comunişti în lagăr de exterminare pentru ofiţerii români și de alte naționalități, capturaţi de ruşi în război. Iarna anului 1943 îi găsește pe prizonierii deportați la Oranki înfruntând stihiile dezlănţuite ale crivăţului care „chiuie nebun, cu vifornița care-ți astupă gura. Inima bate până la spasm şi se întreabă până când? Era o după-amiază de iarnă, cu cer străveziu. În aer jucau stele aurii, stele verzi. Mercurul coborâse jos, jos de tot. Arăta - 47°C. Era «răcoare». Păduchii bolnavi se plimbau în voie pe trupurile noastre slăbănoage. Mureau oamenii şi nimeni nu se interesa de cel ce-a murit. Iarna era grea, aspră, geroasă şi pământul nu putea să fie săpat; cu târnăcoape, cu lomuri, cu toate încercările noastre, nu reuşeam decât să aşchiem pământul. Morţi erau mulţi, toată ziua treceam pe lângă stivele de morţi. Noaptea, când bătea vântul prin schelete sau când luna gălbuie păta maldărele de stârvuri, te cutremurai. Era ca-n prorociile lui Iezechiil: teribilă imagine de apocalips! Şi-am numărat noi atunci nouăsprezece mii trei sute doisprezece morți, din toate naţiile Europei!" În amarele bezne ale mortii, singură, nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu cheamă la viață trupurlle osândite la muncă silnică, frig şi foame: „Și dacă a trecut un an, cei ce-au fost ca să moară au murit, iar ceilalți, supraviețuitorii, căliți la temperaturi joase şi la încercări cumplite, ne-am ridicat drepți în fața Dornnului și I-am mulțumit, mai întâi pentru încercări, apoi pentru viața pe care El ne-a păstrat-o. Pe urmă ne-am adus aminte de moartea acelor oameni care trăiseră alături de noi. Ne-am apropiat de mormintele lor, le-am îngrădit cu garduri, la cap le-am pus cruci de mesteacăn alb, în timp ce buzele noastre murrnurau: «Doamne, odihneşte-i cu sfinții Tăi, unde nu sunt dureri. Aliluia»".

Adeseori în mințile condamnaţilor la exterminare, mijea gândul zălud al evadării: „Şi eu am evadat cu un învăţător de pe la Râmnicu-Sărat. Am ajuns până la Volga, dar ne-au prins. Muream de foame! De unde să te aprovizionezi? Bani, de unde? Să vii tocmai din Urali până la Hârlău? Nu mergea. Am făcut și noi isprava asta. Într-o zi ne-au găsit dormind sub o căpiță. Nu ne-au bătut, ne-au adus înapoi în lagăr şi ne-au dat o lună de zile de carceră.” Dădeau o dată pe zi mâncare, un ceai cu sare în el".

Periplul părintelui Dimitrie prin lagărele rusești de muncă: Oranki, Mănăstârca, Karaganda va purta aceeași nedezminţită amprentă: a pustiului şi a absurdului. Supliciile nu se rezumau însă doar 1a dârdâiala feroce. La aceasta se adaugă, în porţii generoase, şi o cruzime de o „voiciune" grotescă.: „Am fost puși la sănii. Patru înainte, la oişte şi alți patru la țepuse; o sută, două sute de sănii, poate mai multe, şi-n jur, escortă de câini lupi. Legaţi cu odgoane încrucisate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de ki1ometri. Și asta în fiecare zi, fără repaus. Când urcam panta, curgeau pe frunțile noastre sudori, care înghețau îndată şi simțeam apa curgând pe șira spinării. Când ieșeam la loc așezat, înghețau apele pe noi şi tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea la coborâș iute; te smulgea, repezit, din hamuri; trebuia să alergi ca vântul, cu ochiul mereu înapoi. Câte accidente, picioare rupte, coaste rupte. Și asta în fiecare iarnă; un an, doi, trei, patru". În ciuda atâtor strâmtorări care sunt anevoie de îndurat de un simplu om, dacă harul lui Dumnezeu nu s-ar revărsa cu îmbelșugare asupra firii lui slăbănogite, părintele Dimitrie Bejan se simte totuși în condiția de prizonier în lagăr tot mai liber și mai descătușat în „bucuriile suferinței".

 

4. JUDECAT LA MOSCOVA ȘI „REPATRIAT" ÎN TEMNIȚELE ROMÂNEȘTI

„Am venit în 1948 în țară și în loc să-mi dea drumul acasă, m-au băgat în închisoarea militară".

Cutezanța de a încrusta pe o coajă de mesteacăn cuvintele: „Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești" îl va costa un nou proces, o altă nemiloasă judecată: în 1948, Tribunalul Militar din Moscova îl va condamna la moarte. Luminat de Duhul Sfânt asemenea lui Pavel din Tars, părintele Dimitrie contestă sentința Tribunalului, afirmându-și identitatea de român și cerând să fie rejudecat de o instanță din țara natală. Surprinzător, rușii, altminteri deloc sensibili la drepturile omului, îl repatriază. Va „bejeni" și prin temnițele și lagărele românești (Jilava, Văcărești, Aiud, Canal și Cavnic) încă 16 ani cu același simțământ firesc de eliberare din derizoriul vremelniciei, mărturisit cu o uluitoare seninătate la amurgul vieții: „Eu m-am simțit bine și în Rusia și în pușcăriile românești. Am plutit! Mă simțeam mai sus cu o palmă de pământ. N-am avut nimic! Am avut și tifos, dar am trecut prin el cum trece gâsca pe apa sâmbetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simțit, fraților, am simțit pe umar o mână care mă apăsa! O spun la vârsta mea și o spun conștient... Eu nu zic că este mâna lui Dumnezeu. Nu avea să vină Dumnezeu pentru un simplu preot păcătos ca să-1 salveze; dar am și eu un Înger; cum ai și frăția ta și toți cei botezaţi. A fost cu mine îngerul, cred... Eu am plutit pe deasupra lucrurilor".

La 28 iunie 1949, părintele Dimitrie Bejan păşeşte în celula cu mucede paie a Jilavei de sub „domnia" lui Maromet, „o epocă de grea, de cruntă foame și interminabile bătăi, cu geamurile bătute în cuie", dar în care „găseam suficiente posibilități ca să ne facem timpul plăcut în celulă. La Jilava mă băteau pentru că predicam în fiecare zi în celulă vieţile sfinţilor". Fratele de suferință în scrânciobul torturilor aplicate deţinuților din Fortul 13, Grabiel Țepelea asistă la următoarea scenă tulburătoare: „Eram cu preotul Dimitrie Bejan într-o celulă la Jilava și a venit Maromet cu vreo 10 miliţieni şi ne-au bătut pe toţi. Au venit cu o masă specială pentru bătaie și doi miliţieni cu parii ne băteau până ne frângeau în bătaie. Toţi orăcăiam şi strigam că ne durea. Pe părintele Bejan l-au lăsat la urmă. Și s-a aşezat el frumos, singur și-a dat pantalonii jos şi s-a aşezat pe masa aceea de bătaie. L-au bătut atât de tare, dar el nici nu gemea. Noi strigam toți: «Țipă, părinte, că te omoară!»". „Eu mă uitam la dânșii și zâmbeam", mărturiseşte părintele. „Nu am simţit nimic. Nicio vânătaie nu am avut pe corp. Dădeau milițienii până oboseau și eu nu simțeam nimic".

Abia în luna ianuarie a anului 1950 i se va înscena procesul pentru lecţia neînvăţată în „călduroasa" Rusie pentru politica de ofensă adusă regimului totalitarist din România. Înfierat ca „mare duşman al comunismului", considerat a fi deosebit de periculos pentru puterea lui mare de convingere, părintele Dimitrie Bejan va fi condamnat de către Tribunalul Bucureşti la 7 ani de închisoare, prin sentința nr. 77/1950 pentru „uneltire împotriva ordinii sociale", fiind repartizat să-şi execute pedeapsa în cetatea morții, la Aiud.

5. DEPORTAT ÎN COLONIA DE LA POARTA-ALBĂ

„Trebuie să accepţi suferinţa. Dacă nu o accepți și murmuri, te împotriveşti lui Hristos şi este inutilă suferinţa".

După doar câteva luni, în noiembrie 1950, regimul comunist le va pregăti întemniţaţilor de la Aiud o ieşire din „monotonia" vestitului celular, și nu oriunde, ci la Canal (Poarta-Albă), acolo unde se puteau nimici cu uşurință și ultimele rămășițe ale răzvrătirilor răzleţe: „Într-o săptămână, două, am intrat complet în programul de lucru. Cine ştia să-și dozeze energia ce trebuia cheltuită cu valoare calorică a alimentelor primite, a păşit peste examenul primelor zile. Intrând într-un echilibru și atent la fiecare lopată de pământ aruncată peste puteri, omul cumpănit a rezistat, însă o mare parte din tineret, imbătată de minciunile cu eliberarea condiţionată a spărgătorilor de normă, a realizat performanţe care în foarte scurt timp i-au dus pe unii la tuberculoză, iar pe cei mai mulţi la cimitir. Aici, repede ne-am dat seama că dacă ai apucat să te distrugi, nimeni nu te mai ridică. Eşti pierdut!" La Canal, fiecare zi se scurge în încleştarea cu resemnarea moartă că izbăvirea e departe, iar „banditul" golit de voinţă pare sortit să devină inert ca pământul pe care îl frământă cu cazmaua-i ruginită: „Era atâta batjocură pe capul nostru și atâta forţare la lucru, încât mi-am ieșit din calmul meu. Şi până a nu se ridica ceaţa, într-o dimineaţă, pe malul Canalului, îi chem pe Andrei şi pe Niţu Sandu. Şi ne sfătuim. Nu putem sabota direct. Totuşi ceva trebui să facem. Nu avem niciun interes să pierim de dragul muncii. Şi, în ziua aceea, am lucrat mai puţin. Cazmaua nu intra până-n plăsele şi lopata lua pământ numai cu vârf". Sancţiunea nu întârzie să vină: părintele este scos din colonie şi trimis în brigada preoţilor cu numărul 34, care „total izolaţi de ceilalţi colonişti sunt rupţi de contactul cu lumea exterioară; trimişi pe şantierele cele mai grele, hrăniţi cu resturile de alimente de la bucătărie. Zilnic instrucţie militară, fugăreli, culcări, zilnic bătaie organizată. Până toamna, brigada va fi decimată". Părintele Dimitrie se vede chemat la o nouă înfruntare: „Mă. gândesc: va să zică, aşa stă povestea. Ce atitudine să iau? Să încerc o rezistență fătişă? Să trec în tăcere totală? Hotărârea voi lua-o peste două, trei zile".

În vreme ce clopotele din „Valea Neagră" bat vesele în miez de noapte pentru Învierea Domnului, preoţii din brigada 34 trec prin ciurul percheziţiei şi prin ploaia de sudalme ale comandantului de colonie. În sufletul părintelui Dimitrie Bejan pătrunde ca un fulger, sabia de foc a Duhului Adevărului: acel moment, o lumină a trecut peste inima mea și strig atare: «Hristos a Înviat, fraţilor!». «Care eşti acela, mă?» întreabă comandantul întors de pe coridor. «Eu sunt», «Du-1 la carceră, așa dezbrăcat!»". Cu trupul despuiat, dar cu sufletul îmbătat de dulceaţa harului, osânditul la moarte simte mâna lui Hristos atingându-i fruntea cu fierbinte binecuvântare: „Diafan, transfigurat, Iisus pluteşte lângă sufletul meu (...). I-atâta pace-n carceră! Dulce eşti, Doamne, în toate suferinţele pe care le îngădui! Fă-mă, Doamne, bun! Bun ca un Om!"

 

6. IZBĂVIT DIN GHEARA BOLII LA VĂCĂREŞTI. ÎN LANȚURI LA AIUD

„Ne-am deprins cu viața de celulă. Trăim aici încarceraţi. Dar demult am evadat și sufletele noastre ne plasează lângă cer.

Dumnezeu va asculta rugăciunea părintelui topită în lacrimile suferinţei: boala îi va răpune trupul sfârtecat de cuiele răstignirii și în dimineața zilei de 20 octombrie 1951, preotul Dimitrie Bejan este trimis să fie operat de chisturi pe intestin și rinichi la închisoarea Văcărești. După. o operatie de patru ore, este lăsat nesupravegheat de sanitarul temniței, însă Dumnezeu în iubirea Lui gingașă va priveghea la căpătâiul părintelui, iar tăieturile de cuţit se vor închide cuminți, spre surprinderea doctorilor.

Sub nesfârşitul cerului safir se profilează din nou inneguratul Aiud. Aceeaşi sfâşietoare foame, acelaşi necruţător frig le spintecă mâruntaiele condamnaţilor la exterminare. Printre ei, se numără și Nichifor Crainic, profesorul pe care părintele Dimitrie îl audiase pe băncile Facultăţii de Teo1ogie: „Peste zi stăteam cu toţii la orizontală. Foamea ne topise. Nici nu mai vorbeam. Ne uitam unul la altul şi gândeam. Ne topeam încet, încet, ca o lumânare de ceară curată. Simțeai prezenţa lui Dumnezeu pe mirul frunţilor. Căpătasem o culoare de cearâ de mai. Sângele era puţin şi circula anemic. O frază începută, cu greu o puteai duce până la capăt. Distrofia şi caşexia arătau roadele. Morţii se înmulţeau şi-n fiecare noapte căruţa cu calul şchiop, căra la cimitir unul, doi sau chiar mai mulţi morți. Doctorul Ranca, la vizitele medicale, ridica din umeri și striga: «Eu ştiu că sunteţi bolnavi. Ştiu ce vă trebuie. Dar ordinul este ca să muriţi. N-am ce vă face!». Și oamenii, ascultători, mureau". Celor rămaşi printre cei vii, tot mai adânc 1i se implanta în inimi crucea pătimirii sfinţitoare. Lanţurile firii stricăcioase îmbrăcate în haină de humă se desfac doar prin atingerea lină a Duhului mângâietor: „E greu de stabilit limite pentru bucuriile trupului.Si totuşi în această veşnică bătălie dintre legea duhului şi legea cărnii, noi stăm hotărâţi să-i tăiem trupului din pretenţii, favorizând duhul, tinzând până la sfințenia din apropierea lui Dumnezeu. Trăim aici încarceraţi, dar demult am evadat şi sufletele noastre ne plasează lângă cer. Înseamnă că ne-am depăşit, că ne spiritualizăm. Se poate!"

Zădărnicind încercările de reeducare ale politrucilor, părintele Dimitrie Bejan este zvârlit spre „înţelepţire" în bezna de smoală de la Zarcă. ,,Și ceea ce a urmat a fost «plângerea și scrâșnirea dinților». Am trăit iadul la Zarcă". În tenebrele Aiudului așteptările neîmplinite, decorul morbid al căruţei care noapte de noapte cară morţii şi-i plantează la rădăcinile plopilor fărâmă rezistența psihică mai cu seamă a deţinuţilor tineri: au înmulțit cazurile de nebunie. Unii strigă, strică ferestre, se zbat, rup, zgârie, spumegă furioşi. Alţii dimpotrivă: toropiţi, tăcuți, cu ochii ficşi, încep cuvintele care rămân doar începute. Uneori plâng cu vaiete lungi, sfâşietoare. Plânsul lor cutremură; strigătele lor cutremură. Numai tinerii înnebunesc. Ce este acolo în adâncul lor? Ce zbucium? Ce rupturi, ce prăbuşiri se petrec acolo?". sunt întrebări la care părintele Dimitrie Bejan nu a găsit răspunsul și pe care le-a aşezat smerit înaintea Domnului, încredinţat fiind ca nicio jertfă mistuită în închisoare nu va fi trecută cu vederea la dreapta şi înfricoşătoarea Judecată.

 

7. DEZROBIT ÎN ROBIA BĂRĂGANULUI

 „Eram toţi una, cu un cuget şi o inimă. Autoritatea a sesizat perfect unde ne era reazemul: inima lui Hristos".

Anul 1956 îi va aduce părintelui Dimitrie Bejan păruta eliberare. Va păşi demn dincolo de porţile temniţei, cu aceeaşi inimă bătăioasă de român, sorbind din şuvoiul suferinţelor doar picuri de lumină: „Cum am intrat în puşcărie, cu inima curată, aşa am scos-o la lumină, parcă mai curată: aur purificat, pentru Hristos. Cum am intrat în puşcărie, cu dragostea de neam, tot aşa am ieşit pe poarta Aiudului, parcă iubirea pentru român a mai crescut cu-n stat de om".

Nădejdile eliberării se destramă subit când milițianul comunică laconic verdictul Ministerului de Interne: „Acum eşti un om liber. Numai că te vom trimite în Bărăgan. Acolo vei mai găsi pe alţii care au plecat de la puscărie. E bine şi frumos. Dunărea e pe acolo. Veti lucra la fermele de Stat". Într-un sat părăsit de bănățeni, în apropierea podului Giurgeni, cei trei sute de români deportați îşi mângâie aleanul îngenunchind la rugăciune în bisericuța dintre răzoare de la Răchitoasa: „Aici ne adunam, aici ne închinam, aici ne intăream sufleteşte. Totdeauna rugăciunea a fost mângâiere şi sprijin. Cu atât mai mult pentru noi, care în lume nu aveam niciun sprijin. Tot reazemul nostru era Hristos!". Cei trei ani petrecuţi la Răchitoasa alături de preotul Tarcea vor încălzi sufletul părintelui Dimitrie Bejan cu făclia curată a credinţei şi a dragostei frăţeşti, aşa cum ardea ea în vremurile de început ale Bisericii creştine: „Niciodată n-am trăit clipe de profundă îmbăiere sufletească aşa cum le-am avut în bisericuţa dintre răzoare. Numai primele veacuri creștine au cunoscut perfecta comuniune sufletească de rugăciune, în catacombe sau în locuri ferite de primejdii şi decapitări şi apoi în temniţele noastre din a doua parte a secolului XX. În procesul nostru din 1959 tuturor ni s-a adus această gravă acuzație: că trăiam creştinismul în umbra bisericuţei noastre. Eram toţi una, cu un cuget şi o inimă. Autoritatea a sesizat perfect unde ne era reazemul: lângă inima lui Hristos". Și regimul, fidel principiilor sale de reeducare, mai pune în scenă un proces pentru îndărătnicii din Bârăgan care se împotriveau crezului totalitarist.

8. SENIN PE CALEA SUFERINŢEI. DIN NOU LA JILAVA ŞI AIUD

„Simţim prezenţa reală, vie a Mântuitorului în inimile noastre. Anii de încercări multiple au luminat potecile, pregătind sufletele chiar pentru răstignire".

În 1959, părintele Dimitrie Bejan este rejudecat la Constanţa pentru predicile şi activitatea pastorală desfăşurată la Răchitoasa și prin sentința 349/1959 a Tribunalului Militar Constanța este condamnat în calitate de şef al lotului, la muncă silnică pe viață.

Din nou în cenuşia zeghe la Jilava și Aiud, purtând în suflet cu zâmbet senin nedumerirea: „Omule, sfântule, esti numai o rană/ Cum mai zâmbeşti, cum mai visezi?/ Cum de mai crești tulpini de  zăpezi/ Din sfâşierea ta părnânteană?" (Radu Gyr). Intrat în morișca reeducărilor colonelului Crăciun, părintele Dimitrie Bejan nu se descumpănește, alegând fără să stea prea mult pe gânduri, să zacă luni nesfârşite pe cimentul înghețat al Zarcăi din Aiud. Peste ani, despre fiara năucă a reeducărilor de la Aiud, Demostene Andronescu avea să scrie: „A fost cumplită Gherla lui Goiciu. A fost cumplit Aiudul pe vremea lui Dorobanţu și Coler. Toate ororile trăite în aceste închisori în perioadele respective s-au estompat în amintire şi apar ca o imensă pată neagră. Şi totuşi, în acest infern uniform şi continuu sunt unele intervale care se cască în memorie ca adevărate «găuri negre» ale ororii. O asemenea «gaură neagră» a fost şi Aiudul ultimilor ani de detenţie. Atunci, în timpul reeducării, aici s-a intrat cu cizma în sufletele oamenilor. Atunci au fost ucise vise şi au fost împinse la sinucidere sute și mii de conştiinţe, Cineva remarca, pe drept cuvânt, că, din acest punct de vedere, Aiudul acelor ani «este frate geamăn cu Piteştiul»".

 

9. ELIBERAREA. ÎN „BUCURIILE SUFERINȚEI" PÂNĂ LA MOARTE.

„Deci aproape 50 de ani am fost lipsit de libertate. Dar eu dau slavă lui Dumnezeu pentru toate!". Odată cu Decretul de amnistie generală pentru deţinuţii politici din 1964, părintele Dimitrie Bejan părăseşte zidurile Aiudului cu nostalgia că, nu se va mai reîntâlni în această viaţă cu oazele de desfătare duhovnicească în care și-a îmbăiat sufletul în cei 18 ani de detenție: „Am plecat fericiți acasă! Mecanicul de tren s-a uiat la mine cu o oarecare rușine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni și haine murdare. «De unde vii?», m-a întrebat. «Vin de la Rai!» i-am răspuns. «Nu vezi că strălucesc?» Eram așa de fericit!. «Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam şi răbdam cu nădejdea la Dumnezeu!»".

Nevoit să se întoarcă la casa părintească de la Hârlău, părintele Dimitrie Bejan va trece, cu aceeași noblețe care 1-a ridicat deasupra urâciunilor vieții, şi prin durerea de a nu fi recunoscut de propriul tată. La 1 mai 1965, la cererea Ministerului de Interne adresată Mitropoliei din Iaşi, este numit preot paroh în satul Ghindăoani din judeţul Neamţ. Vreme de cinci ani şi jumătate se va dărui cu toată fiinţa slujirii altarului şi catehizării sătenilor: „În săptămânile următoare am deschis uşa bisericii şi deschisă a fost tot timpul cât am stat eu la Ghindăoani. Acolo am făcut misiune frumoasă. Acasă n-aveam ce face. Oamenii erau foarte credincioşi şi eu slujeam ziua şi noaptea. Făceam Utrenia la miezul nopţii şi Sfânta Liturghie în fiecare zi. Veneau oameni din toate părţile. Asta i-a supărat pe securişti".

Aceeași mână nevăzută a lui Dumnezeu îl va salva de la moartea prin otrăvire, când într-o duminică la Sfânta Liturghie va consuma vinul amestecat cu sodă caustică adus de două femei la altar: „După slujbă mi-am dat seama că am fost otrăvit. Am căzut în altar, bolnav. Eram verde la faţă. Oamenii m-au dus acasă, m-au întins pe pat, iar femeile mă boceau. M-am închinat: «Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne»... Am văzut o lumină puternică în faţa mea, am zâmbit căci mă simţeam fericit. Și atât. M-am trezit la spitalul din Piatra Neamţ, cu câţiva doctori în jurul meu. Mi-au spus că în sticla de vin au găsit urme de sodă caustică. Mă salvase Dumnezeu, căci El mai avea treabă cu mine".

Înșfăcat de Securitate într-o zi mohorâtă de octmbrie a anului 1970, părintele Dimitrie Bejan va fi judecat la Protoieria Târgu Neamţ, pensionat forţat şi consemnat la domiciliu obligatoriu în Hârlău până în decembrie 1989, când îl va salva de la linșaj pe securistul care îl păzea. Cererile repetate de a intra în mănăstire i-au fost refuzate la presiunile aceleiași Securități vigilente care nu va pregeta să-1 denigreze până la moarte. Ultimii ani din viață și-i va petrece la Hârlău, în casa unde i se hotărâse domiciliul forțat și peste al cărei prag vot păși mii se credincioși însetați de cuvântul viu al părintelui. În timp, corola gândurilor și a trăirilor din anii de captivitate şi surghiun se va scutura lin pe filele cărților care ne încântă până astăzi sufletul (Bucuriile suferinţei, Oranki. Amintiri din captivitate, Vifornița cea mare, Hotarul cu cetăți, Satul Blestemat). În ziua de 21 septembrie 1995, slobozit din vasul de lut al trupului, sufletul părintelui Dimitrie Bejan a zburat către cer. Testamentul lăsat ca la înmormântare să nu i se predice și nici flori să nu se arunce va fi împlinit întocmai.

Astăzi, mai mult ca oricând, în ungherele ascunse ale inimii fiecăruia dintre noi se aşează tihnit cuvintele părintelui care ni-1 vor aduce mereu în amintire: „Îmi răsar vii în amintire oameni și locuri prin care am trecut. Estompat, în depărtări, războiul pierdut. Mai aproape de orele prezente, cuştile de beton şi fier de la Interne. Jilava, cu marile încercări. Aiudul și Gherla, unde satana cerne sufletele prin sită mongolă. Canalul pecetluit până la a Doua Venire cu miile de cruci ale celor răstigniţi și minele de plumb de la Baia-Sprie, Cavnic și Valea Nistrului. Atâția oameni care au fost şi au trecut dincolo, ducând cu ei durerile noastre! Peste tot locul cazne și încercări. Dar noi trăim și ducem în sufletele noastre mirul de pe frunţile celor ce au murit. Inimile lor bat în inimile noastre și visurile lor de biruinţă sunt visurile noastre pentru ziua de mâine".

„Sfinţii inchisorilor", Mănăstirea Paltin

Petru-Vodă, 2019, pp. 114 - 127