De ce sufera copiii?

Intre pacatele parintilor si bolile copiilor observam le­gaturi evidente. Sa analizam cateva exemple concrete.  

Dumnezeu condamna cu asprime inchinarea la idoli, pentru ca ea vatama sufletele si este insotita de ritualuri imorale, chiar si de jertfe sangeroase. 

Astfel, indepartandu-se de credinta adevarata, evreii „au slujit idolilor…, au jertfit pe fiii lor si pe fetele lor idolilor; au varsat sange nevinovat…” (Ps. 105,36-38).

Iata si cateva fapte din viata noastra cotidiana. Sa presupunem ca parintii nu-l invata pe copil lucrurile elemen­tare care tin de igiena si curatenie. Astfel, apare riscul imbolnavirii de dizenterie (boala 

mainilor nespalate) si a altor boli infectioase. Daca intr-o familie toate problemele se rezolva numai cu strigate, copilul va fi cu greu dezvatat sa nu strige si el din orice motiv. El nu este obisnuit sa-si controleze emotiile si sentimentele. Cu timpul, enervarea capata un caracter nevrotic. Copilul devine de necontrolat, agitat si nervos. 

Psihicul dezechilibrat, aproape sfasiat de neplacerile din familie, provoaca crize si-l impinge la gesturi neadecvate.

Printre cauzele duhovnicesti ale imbolnavirii copiilor din pricina parintilor exista si unele mai putin evidente.

Pe parcursul practicii sale, pediatrul ortodox T. Kostenko s-a confruntat cu una dintre cele mai mari dureri ale timpurilor noastre – copiii abandonati. Fapta unei „singure” mame provoaca un soc moral-duhovnicesc. Cat timp fetita nou-nascuta i-a fost adusa mamei spre alaptare, micuta zambea, se comporta bine, adauga in kilograme. Dar, cum s-a intamplat tragedia, fetita s-a schimbat. A inceput sa arate jalnic. Pe chipul ei s-au intiparit urmarile tragediei interioare si singuratatea. A inceput sa manance tot mai putin, parea trista si fara viata. In general, copiii simt acut tradarea mamei, singuratatea care se napusteste brusc asupra lor, instrainarea si deznadejdea. Medicii pediatri au ajuns la concluzia ca micuta s-a imbolnavit. Dar cateva zile mai tarziu, dupa ce s-a adaptat noii situatii, fetita a inceput sa se indrepte. Cu toate acestea, privirea ei continua sa-i uimeasca pe cei din jur. In ochii ei se citea cand o intrebare, cand o rugaminte. Ochii fetitei abandonate se deosebeau mult de cei ai copiilor care aveau parte de iubirea si de mangaierea mamei.

Din punct de vedere teologic, aici totul e de inteles.  

Abandonarea constienta a copilului pentru placerile per­sonale (dorinta de pastrare a modului obisnuit de viata, a libertatii etc.) se numeste nepasare fata de copil. Este un pacat sa refuzi alaptarea unui copil din orice alt motiv afara de boala. 

Aceasta denatureaza instinctul matern, contravine principiului despre familie si casatorie.

Pe plan psihologic, trecerea brusca la alimentarea artificiala provoaca un stres puternic. Pruncul este lipsit de ceea ce este cei mai important – convorbirea cu mama, de grija si caldura ei, de ceea ce in popor se numeste „vitamina M” (dragostea materna). Contactul real cu mama ii ofera copilului o dezvoltare psihofizica normala, relatii bazate pe incredere, legatura duhovniceasca intre ei. Instrainarea de la sanul mamei si obisnuinta cu biberonul ii impune copilului sa „comunice” nu cu o persoana vie, ci cu un obiect.

Si, in sfarsit, din punct de vedere medical, laptele mamei este hrana cea mai pretioasa si de neinlocuit pentru un bebelus. El contine albumina, grasimi, microelemente, vitamine, hormoni, fermenti si anticorpi. El ii mareste imunitatea si il apara de infectii.  

De obicei, copiii care au fost alaptati de mame sunt mai linistiti si se imbolnavesc mai rar in comparatie cu cei care au fost lipsiti de aceasta posibilitate. Laptele strain (mai ales, cel de animale sau artificial) este mai putin potrivit pentru copil din punct de vedere imunologic decat cel al mamei lui.

In concluzie, vom spune ca renuntarea la copil sau refuzul neintemeiat de a-l alapta se rasfrang negativ asupra pruncului. Acest lucru trebuie stiut mai ales acum, cand procentul copiilor abandonati si al celor hraniti artificial a crescut considerabil, iar alaptarea fireasca „nu mai este la moda”.

Pacatele parintilor le provoaca copiilor dereglari psihosomatice, de exemplu astmul bronsic, la care se adauga si factorii alergici si infectiosi. Inceputurile astmului bron­sic pot fi gasite in dorintele blocate si nerealizate, in pornirile sexuale inabusite neindemanatic, in contradictia dintre dorinta de a castiga increderea si frica fata de aceasta. In copilarie, acestui bolnav mama ii refuza grija si mangaie­rea (lipsirea foarte timpurie de „mediul matern”). Copilul, care are inca nevoie de ocrotirea parinteasca, reactioneaza la atentia insuficienta cu un sentiment acut de neajutorare. Pe cand mama, care se straduie sa-l faca pe copil independent, de fapt, obtine contrariul. Ea ii accentueaza si mai mult sentimentul de neajutorare si de iubire fata de ea. Acest conflict este numit „plansul retinut (fara voce) al copilului”. Plansul o instraineaza de obicei si mai mult pe mama care nu-l accepta pe copil. Iar prun­cul nedreptatit, ca sa nu planga si ca sa provoace cei putin mila mamei fara inima, isi incordeaza muschii abdomenului, ai gatului si ai diafragmei. El isi retine astfel plan­sul si din aceasta cauza incepe sa se sufoce.

 

Lipsa lacrimilor nu-i da posibilitatea sa-si descarce necazul si emotiile. Savantii considera ca intre plans si iesirea din starile extreme exista o stransa legatura. Pe langa transpiratie si aerul expirat, lacrimile curata organismul de toxine. Analiza lacrimilor permite diagnosticarea unor boli si reglarea administrarii medicamentelor. Cercetarea compo­nentelor chimice a lacrimilor provocate de o puternica stare emotionala, arata ca ele contin combinatii biologic active. Lacrimile provocate de alte pricini (de exemplu, de taierea cepei) nu contin aceste substante. Plansul este o reactie normala si a-l retine este foarte daunator pentru sanatate. Asta nu inseamna ca nu trebuie sa-l mangaiem si sa-l linistim pe cel care plange, mai ales daca sufera de astm.

Vom sublinia ca anume pacatul mamei (educatia gresi­ta din punct de vedere psihologic si pedagogic) se face vinovat de aceasta boala la un copil. Boala ar fi putut fi evi­tata, daca s-ar fi urmat sfatul Apostolului Pavel:

“… nu atatati la manie pe copiii vostri, ca sa nu se deznadajduiasca” (Col. 3, 21), „ci cresteti-i intru invatatura si certarea Domnului” (Efes. 6, 4).

Cu timpul, la bolnavii astmatici apar schimbari evidentiate in sfera emotionala (predispozitie spre neliniste si deprimare, oboseala, panica inainte de ac­cese). La randul lor, emotiile negative agraveaza boala. Afara de aceasta, simptomele astmului sunt provocate si de factori neastmatici (cosmarurile, nelinistea, tristetea mare, frica etc). Ei nu constituie cauzele bolii, dar o pot potenta. Treptat, accesele se agraveaza tot mai mult, ceea ce joaca un rol considerabil in cazurile de moarte neasteptata de astm (sufocatie in timpul spasmului bronhiilor).

Un alt caz. Sa presupunem ca un adolescent nu doreste sa mearga la scoala. Deseori, aceasta este o reactie anormala. El, intentionat, se impotriveste cerintelor corecte ale adultilor: gaseste scuze, chiuleste de la lectii, simuleaza o boala, uneori fuge de acasa de la asa-numitii „tirani” si, demonstrativ, ameninta sa-si puna capat zilelor. Motivele acestor fapte sunt diverse: de la trandavie obisnuita si dorinta de a atrage atentia pana la dorinta de a scapa de grija exagerata si de a intari propriul „eu” pe care il stirbesc ambitiile educatorilor. In orice caz, tanarul nu este respectuos fata de parinti si respinge diferite norme sociale acceptate de toti in anumite conditii, reactiile anormale, in particular reactiile anormale comportamentale (RAC), mai ales cele personale, se transforma in stari nevrotice sau psihopatice, provoaca schimbari patologice in sistemele nervos, imun si endocrin. Pe baza RAC se formeaza diferite variante ale starilor de adaptare si de adaptare psihica: astenica, psihovegetativa si dismnezica. Sindromul astenic se caracterizeaza prin labilitate emotionala, iritare marita, istovire, micsorarea concentrarii atentiei; cel psihovegetativ, prin palpitatii, dereglari ale tranzitului intestinal, schimbarea culorii tesutului pielii etc; sindromul dismnezic, prin dereglari ale memoriei. Cand evolutia este nefavorabila, aceste sindromuri trec in forme clinice evoluate – nevroze, psihopatii, stari nevrotice si psihopatice.

Si, in sfarsit, exista asemenea legaturi intre pacatele parintesti si bolile copiilor pe care le poate rezolva doar un preot duhovnic cu experienta.

„Una si aceeasi boala, spune episcopul Varnava (Beleaev), poate aparea la un om din cauza necinstirii parintilor, la altii pentru furt, si chiar la unul si acelasi om, o data pentru un pacat si alta data pentru un alt pacat.”

Un caz asemanator il descrie si Sfantul Ignatie (Briancianinov). Cand era inca un copil, viitorul Avva Elisei s-a imbolnavit si a fost la un pas de moarte. Cu toate eforturile medicilor, ii mai ramasesera de trait mai putin de trei zile. Tatal sau, desi ii ura foarte mult pe calugari s-a grabit sa ajunga la Biserica Sfantului Evanghelist Marcu. Acolo, l-a intampinat un sfant parinte si l-a intrebat: “Ce ti s-a intamplat, domnule Procopie? Ce necaz iti apasa sufletul?” Tatal i-a raspuns: „Cel Care ti-a descoperit numele meu iti va descoperi si pricina necazului meu”. Nevoitorul clarvazator, impreuna cu tatal, l-a vizitat pe muribund si a invitat-o in camera si pe mama copilului, care era o femeie credincioasa. Dupa aceea, placutul lui Dumne­zeu i-a spus tatalui: „Dumnezeu cere de la tine implinirea a trei porunci si, daca le vei pazi, El va lasa in viata pe fiul tau”. Tatal a chemat ca martor pe Sfantul Evanghelist Marcu si a jurat ca va face intocmai. Batranul a continuat:

„Sunt 15 ani de cand traiesti in desfranare, spurcand patul sotiei tale. De aceea, Dumnezeu a chemat la El pe cei cinci copii ai tai. Aceasta este in primul rand. In al doilea rand, sa nu-i impui fiului tau sa se insoare, ci sa-l lasi sa primeasca calugaria. Si, in al treilea rand, sa nu mai stai de vorba cu ereticii”.

Tatal a ascultat cu atentie si a spus staretului: „Voi implini cuvintele tale pana la sfarsitul vietii”. Batranul calugar s-a rugat lui Dumnezeu, iar a treia zi copilul s-a vindecat. 

Se pare ca pricina duhovniceasca a bolii copilului au fost pacatele grele ale tatalui – desfranarea, educatia gresita data fiului, in urma careia el putea sa cada si sa urmeze calea tatalui,precum si conceptiile anticrestine .

Intr-adevar, nerespectarea de catre parinti a poruncii „sa nu desfranezi” se rasfrange negativ asupra sanatatii urmasilor. Odata, Cuviosul Leonid de la Optina a fost vi­zitat de doi soti care aveau un copil bolnav psihic. Sfantul le-a explicat ca prin aceasta boala Dumnezeu i-a pedepsit pentru neinfranarea lor de la relatiile intime in ajunul marilor sarbatori bisericesti.

La fel, si Cuviosul Serafim de Sarov atentiona ca pentru nerespectarea curatiei dintre soti in timpul posturilor si in zilele de post, li se nasc copii morti. Mai multe femei mor in timpul nasterii din cauza nerespectarii sarbatorilor bisericesti si a duminicilor.

Sa nu uitam ca Sfantul Serafim a spus aceste cuvinte la inceputul secolului al XIX-lea unui tanar care se pregatea sa se casatoreasca. Mirele a venit la Cuviosul din Sarov pentru a primi binecuvantare si, de asemenea, si un sfat. Probabil ca sfantul a intrezarit frica de Dumnezeu si credinta mare a tanarului si de aceea i-a dat o povata ascetica atat de grea.

*[Parerea celor doi mari Batrani este confirmata indirect de faptul ca Biserica Ortodoxa nu savarseste cununii in vremea posturilor, a Saptamanii branzei si a Saptamanii luminate, de la Nasterea pana la Botezul Domnului, in zilele de dinaintea sarbatorilor mari (inclusiv a hramului bisericii parohiei), precum si in ajunul zilelor de miercuri, vineri si duminica de peste an, n.ed.].

Fiind oameni slabi duhovniceste, sa ne amintim dialogul dintre Apostoli si Mantuitor care se refera la porunca „Sa nu desfranezi”:

„Ucenicii I-au zis: Daca astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos sa se insoare. Iar El le-a zis: Nu toti pricep cuvantul acesta, ci aceia carora le este dat… Cine poate intelege sa inteleaga” (Mt. 19, 10-12).

Sensul acestui raspuns este explicat in „Bazele conceptiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”:

“Perpetuarea neamului omenesc este unul din scopurile fundamentale ale intemeierii casatoriei… Refuzul intentionat de a naste copii din sco­puri egoiste depreciaza casatoria si este un pacat. Pe langa aceasta, sotii sunt raspunzatori inaintea lui Dumnezeu pen­tru cresterea copiilor”.

Una din caile de realizare a unei atitudini responsabile in ceea ce priveste nasterea de copii este abtinerea de la relatii sexuale pentru o anumita perioada.

Trebuie amintite cuvintele Apostolului Pavel cand se adreseaza sotilor crestini:

«Sa nu va lipsiti unul de altul, decat cu buna invoiala pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea, si iarasi sa fiti impreuna, ca sa nu va ispiteasca satana, din pricina neinfranarii voastre» (I Cor. 7, 5).

La aceasta hotarare sotii trebuie sa ajunga de comun acord, apeland la sfatul duhovnicului. Cel din urma va lua in considerare conditiile vietii lor, varsta, starea sanatatii, masura maturizarii lor duhovnicesti si altele, facand diferenta dintre cei care «pot pricepe» cerintele infranarii si cei carora «nu le este dat» (Mt. 19, 11), ingrijindu-se, in primul rand, de pastrarea si intarirea familiei. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, prin decizia din 28 decembrie 1998, a indicat preotilor care poarta slujirea duhovniceasca «inadmisibilitatea impunerii sau indemnarii credinciosilor, impotriva voii lor, …la refuzul implinirii obligatiilor sotilor» si le-a amintit necesitatea «respectarii neintinarii si atentie mare in discutiile cu credinciosii, in legatura cu anumite aspecte ale vietii lor. »

 

Din pacate, de cele mai multe ori, din cauza pacatelor parintilor, copiii devin bolnavi psihic si chiar indraciti. Vom da cateva exemple. Intr-o zi, la Avva Amun, care locuia in pustia Nitriei, a fost adus un copil in lanturi. El a fost muscat de un caine turbat si, istovit de dureri insuportabile, s-a muscat pe sine pana la sange. Vazandu-i pe parintii care au venit la el sa ceara ajutor pentru fiul lor, Avva le-a spus:

„De ce ati venit la mine, cerand ceea ce este pes­te puterile mele? Chiar in mainile voastre veti gasi ajutorul necesar. Rasplatiti pe vaduva de la care ati luat pe ascuns boul si astfel fiul vostru se va vindeca”.

Demascati de fapta lor rusinoasa, parintii au implinit cuvintele sfantului parinte si, pentru rugaciunile lui, copilul s-a vindecat.

Desigur, cauza directa a bolii (manifestata si prin frica de apa) este un virus care ataca sistemul nervos pana in faza letala. Daca aceasta boala nu se trateaza la timp, omul care a fost muscat de un caine turbat moare de paralizia inimii si a respiratiei. Judecand dupa descriere, copilul avea forma avansata a turbarii si chiar daca ar fi fost internat intr-o clinica ultramoderna, oricum ar fi murit, cu toate tratamentele intensive. Acestea sunt opiniile cu caracter medical. Insa in plan duhovnicesc, boala si vindecarea copilului nu sunt legate de turbare, ci de pacatul pa­rintilor pentru furt si de dauna adusa unui sarac.

Al doilea exemplu este luat din viata Cuviosului Arsenie Capadocianul. Cand vedea un copil paralizat sau de­monizat, el cauta mai intai cauza acestei suferinte. Daca era vina parintilor, sfantul le dadea epitimie, si numai dupa aceea il vindeca pe cel bolnav. Intr-una din zile, niste parinti si-au adus la el copilul, care era strans legat. Batranul le-a poruncit sa-l dezlege imediat, dar parintii s-au speriat: „… Baiatul este nebun si cu greu l-am putut lega”. Parintele Arsenie a insistat: „Dezlegati-l si sa nu va fie frica”. De indata ce copilul a fost eliberat, diavolul care il chinuia l-a parasit si el s-a vindecat. Baiatul s-a apropiat de calugar si, bland ca un miel, s-a asezat la picioarele lui.

Cuviosul a inteles ca parintii purtau o vina dubla. In primul rand, copilul s-a nascut demonizat din cauza lor (amanuntele nu se mentioneaza). In al doilea rand, parin­tii se purtau urat cu fiul lor suferind. Ei il tineau flamand ca sa-l slabeasca fizic si prin aceasta sa-l poata controla.

 

Si acum un alt exemplu. La Cuviosul Partenie al Lampsacului a fost adus un copil chinuit de diavol. De obicei, cu ajutorul harului dumnezeiesc si fara sa astepte ca sa fie ru­gat, cuviosul ii ajuta pe ceilalti in suferinte. Insa de data aceasta, el si-a aratat nemultumirea. Cazand la picioarele sfantului, parintii l-au rugat cu lacrimi sa le izbaveasca fiul de aceasta nenorocire. Dar calugarul le-a raspuns:

- Fiul vostru nu este vrednic de a fi tamaduit, caci duhul care il chinuie ii este dat ca pedeapsa pentru ca era cat pe ce sa savarseasca o crima.

Parintii s-au ingrozit, iar cuviosul le-a explicat:

- El va necajea deseori?
- Da, a raspuns cu durere tatal.
- Cand erati necajiti, v-ati rugat lui Dumnezeu ca sa-l pedepseasca?
- Da, am pacatuit in fata lui Dumnezeu, au raspuns parintii.

Sfantul le-a spus:

- Atunci sa sufere, dupa cum si merita.

Insa parintii iubitori nu incetau sa verse lacrimi si sa-l roage pe facatorul de minuni. Induplecat de rugamintile lor fierbinti, el a cerut pentru tanar iertare de la Dumne­zeu, l-a binecuvantat si, dupa ce s-a rugat, l-a vindecat.

Sa fim atenti in cererile noastre:

„Binecuvantati pe cei ce va prigonesc… si nu-i blestemati… Nu va razbunati singuri, iubitilor, ne invata Apostolul Pavel, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu… Daca vrajmasul tau este flamand, da-i de mancare; daca ii este sete da-i sa bea… Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele” (Rom. 12, 14 si 19-21).

Ultimul exemplu care ilustreaza complexitatea legaturii dintre pacatele parintilor si bolile copiilor este luat din viata minunatului nevoitor al timpurilor noastre, Cuviosul Paisie Aghioritul. Un barbat a venit la Cuviosul Paisie. Fiica lui avea cancer. El a adus cu el si cateva hainute de-ale ei, ca parintele sa le binecuvanteze.

 

Parintele i-a spus nefericitului tata:

- Eu ma voi ruga, dar si tu trebuie sa jertfesti cu ceva si Dumnezeu Se va milostivi.

Tatal fetitei a intrebat:

- Cu ce sa jertfesc, parinte?
-  Jertfeste una din patimile tale.

Barbatul, care avea putine cunostinte despre viata duhovniceasca, a raspuns:

- Nu am nici o patima.

Atunci staretul a intrebat:

- Fumezi?
-  Da.
- Din iubire pentru fiica ta, lasa-te de fumat si Dumnezeu o va vindeca, a cerut staretul.

Tatal s-a lasat de fumat si astfel fiica lui a inceput sa se vindece. Peste un timp, ea era complet sanatoasa, ceea ce au confirmat si medicii. Dar in curand tatal a uitat si nu si-a tinut promisiunea. Ce s-a intamplat? Fetitei i s-a depistat din nou cancer si starea ei s-a agravat. Tatal a cerut din nou ajutorul parintelui, insa a auzit raspunsul:

- Daca tu, fiind tata, nu ai avut evlavie si nu ai jertfit in numele vietii copilului patima care dauneaza trupului tau, eu nu te mai pot ajuta cu nimic.

Ce lectie buna! Staretului Paisie i-a fost descoperita lega­tura nevazuta dintre procesul cancerigen al fetitei si patimile tatalui ei. Prin rugaciunile placutului lui Dumnezeu, tatal a invins patima si boala s-a indepartat. Dar barbatul a avut un comportament usuratic. In pofida juramantului, el nu s-a izbavit de obiceiul care dauna chiar si sanatatii lui. Cu adevarat, este mai bine sa nu fagaduim decat sa promitem si sa nu implinim! Mai ales, cand este vorba de Dumnezeu si de via­ta copilului, aflat la un pas de moarte. Cum spune Sfanta Scriptura:

„Dragostea acopera multime de pacate” (I Petru 4,8 ) si „Cui se iarta putin, putin iubeste” (Mc. 7, 47).

Practic, prin gestul sau tatal a demonstrat ca nu si-a iubit indeajuns fiica. In acest caz, cererea lui a fost respinsa.

Sa rezumam cele spuse mai sus. Relatia dintre pacate­le parintilor si bolile copiilor este mult mai complicata decat pare la prima vedere. Pacatul poate duce la boala, iar boala la pacat. In aceasta ordine de idei, pacatul joaca rolul de factor duhovnicesc al stresului, al conflictelor si al trasaturilor negative ale caracterului si ale persoanei, al traumelor psihice si ale obiceiurilor proaste si, prin urma­re, al acelor boli de care este legat.

Bineinteles ca in multe situatii putem observa mecanisme care tin de cele pamantesti, care sunt firesti si care ne duc la pacat, iar prin el la boli somatice, psihice sau duhovnicesti. Insa de multe ori aceste legaturi sunt mascate, transmise prin intermediul unor imprejurari, ascunse de privirea omeneasca. Varietatea legaturilor din interiorul pacatelor, precum si cea dintre bolile somatice si psi­hice nu permit intotdeauna oamenilor sa clasifice clar bolile, sa faca o diferenta intre ele. Cu toate acestea, uneori se reuseste sa se explice concret cum un anumit pacat poate duce la boala. Aceasta nu este o nascocire, ci se bazeaza pe date concrete. A ignora o asemenea realitate este o greseala, iar atitudinea serioasa fata de ea ar fi de mare folos atat medicilor, cat si pacientilor.

Puterea de a rezista in fata bolilor depinde de ereditate, de imunitate, de educatie, de mediul inconjurator, de pu­terea influentelor negative etc. Un rol major il au reactia noastra fata de anumite evenimente, stapanirea de sine, capacitatea noastra de a ne controla emotiile si sentimentele. Slabiciunea caracterului, iritarea, neincrederea, tinerea de minte a raului, supararea, iubirea de sine si alte pa­timi ale adultilor sunt aliatii puternici ai bolilor. De aceea, in multe situatii, suferintele copiilor nostri apar chiar din cauza noastra. Mantuitorul Hristos explica ucenicilor Sai:

„Caci dinauntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfranarile, hotiile, uciderile, adulterul, lacomiile, vicleniile, inselaciunea, nerusinarea, ochiul pizmas, hula, trufia, usuratatea” (Mc. 7, 21-22).

Vom preciza inca o data urmatorul fapt: copiii nu platesc ,,pentru pacatele parintilor cu pretul sanatatii lor” dar pot suferi in virtutea urmarilor acestor pacate. Nefiind raspunzatori pentru faradelegile neamului lor, urmasii sunt legati de stramosii lor genetic, psihologic, social, cultural si duhovniceste. Ambele generatii (atat cea tanara, cat si cea mai in varsta) se influenteaza reciproc, negativ si pozitiv. Aceasta nu este karma, nu este razbunarea oarba a sortii pentru anumite fapte savarsite in timpul „vietilor anterioare”, ci este rezultatul unirii fizice, sufletesti si duhovnicesti dintre parinti si copii.

Pacatul parintesc ii duce pe urmasi in mod direct sau indirect la boala si moarte. El nu implica deloc factorii genetici, biochimici, fiziologici, sociali etc. si alti factori ai aparitiei si dezvoltarii bolilor, dar toate cauzele actioneaza impreuna, de parca ar transmite „stafeta” una alteia. De multe ori, pacatul devine prima treapta a imbolnavirii unei persoane. Medicina si psihologia moderna demonstreaza aceasta in mod convingator.

Asadar, am analizat pe scurt unele cauze duhovnicesti ale suferintelor copiilor. Cu siguranta, exemplele aduse vor trezi unora obiectii, intrebari, nedumeriri. Altora, le vor parea neconvingatoare, incidentale si naive. Nu vom impune cititorului punctele noastre de vedere, ci ne vom impartasi cu acele concluzii care, cum se spune, au iesit la suprafata.

A nega factorii duhovnicesti si procesele care duc la boli si la moarte este absurd. Desi se afla in afara sferei stiintei traditionale, ii vom lua in considerare impreuna cu alti factori cercetati de oamenii de stiinta. Punctul de vedere crestin se prezinta ca fiind foarte actual. Cu o mie de ani inainte de aceste cercetari, Biblia a aratat legatura din­tre pacat si boala, dintre starea emotionala si sanatatea fizica:

„Barbatul limbut nu se va indrepta pe pamant; pe omul nedrept rautatea il va duce la pieire” (Ps. 139, 12);
„O inima fara patima este viata trupului, pe cand pornirea patimasa este ca un cariu pentru oase” (Pilde 14, 30);
„O inima vesela este un leac minunat, pe cand un duh fara curaj usuca oasele” (Pilde 17, 22);
„Cununa intelepciunii este temerea de Domnul, care odrasleste pace si sanatate nevatamata; dar si una si alta sunt daruri de la Dumnezeu…“  (Sirah 1, 17).

 

Dependenta duhovniceasca a bolii de pacat a existat dintotdeauna, dar nu dovedita si pe plan medical-psihologic. Pe de o parte, cu cat parintii pacatuiesc mai mult si se pocaiesc mai putin, cu atat este mai mare probabilitatea imbolnavirii copilului lor.Pe de alta parte, cu cat parintii pacatuiesc mai putin si se pocaiesc mai mult, cu atat este mai mare probabilitatea ca fìii lor sa creasca sanatosi. Vom preciza ca este vorba de starea sufletului. Insa in masura in care sanatatea trupeasca depinde mult de cea sufleteasca, concluzia data se refera si la sanatatea trupului.

Fiecare om are ceva propriu, individual, este infrumusetat cu particularitati personale. Intr-o astfel de proble­ma, cum ar fi cea a inceputurilor duhovnicesti ale suferintelor copiilor, trebuie evitate generalizarile si concluziile. Trebuie sa fim atenti la opiniile care se refera la demonizare si la alte boli sufletesti. Aici (ca de altfel peste tot) un rol considerabil il au Pronia dumnezeiasca, vicleniile demonilor, neputintele omenesti si, nu in ultimul rand, educatia copilului. Mediul in care se formeaza personalitatea omului lasa o amprenta adanca in particularitatile mostenite sau dobandite, in trasaturile de caracter si de temperamente in necesitati si in inclinari.

Informatiile despre factorii duhovnicesti ai bolilor sunt imbogatite de constatarile medicilor. Ele maresc eficienta sedintelor medicale si ajuta la tratarea bolnavului si nu a bolii. Datorita acestor cunostinte, sunt mult mai usor de inteles necesitatea metodelor duhovnicesti de vindecare, particularitatile bolii si ale vietii pacientului. Nu este un secret ca deseori una si aceeasi boala se manifesta in mod diferit. Exista aceleasi forme de nevroze, dar nu exista pacienti care sufera de aceeasi boala. Se pare ca aceasta lo­gica poate fi aplicata la toate bolile.

Cum sa procedeze cei care au constientizat ca pricina bolii copilului lor se gaseste, de fapt, chiar in ei? La aceasta intrebare nu se poate raspunde simplu. In primul rand, nu vom deznadajdui, ci vom constientiza ca e nevoie de o pocainta sincera si de o rugaciune fierbinte catre Dumnezeu. Pacatul il mutileaza  pe om, iar pocainta il vindeca. Parintii care nu-si educa corect copiii savarsesc o crima atunci cand irosesc timpul care le-a fost dat pentru pocaire si pentru rugaciune. Astazi se savarseste minunea despre care spunea si Sfantul Ioan Botezatorul:

„… Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam” (Mt. 3, 9).

Si atunci, pentru evlavia parintilor, Multmilostivul Dumnezeu va spune copiilor acestor parinti cuvintele spuse odata vamesului Zaheu:

„… Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, caci si acesta este fiu al lui Avraam. Caci Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut” (Lc. 19, 9-10).

Boala este un semnal de alarma pe care sufletul il trimite trupului. Sufletul este diferit de la om la om. Sa luam aminte ce ne spune Pronia lui Dumnezeu prin boala copilului si sa nu fim banuitori si ingrijorati de sine. Si atunci, de exemplu, depresia va spune: „Linisteste-te! Esti prea nervos si ai pretentii prea mari”; iar astmul bronsic va afirma: „Tu nu-l intelegi pe copilul tau si ii acorzi prea putin timp”. Un asemenea dialog interior ne va ajuta sa intelegem corect si sa evitam boala care ne paste. El va fi un pas catre insanatosire. In cazul in care ne vom grabi sa ne debarasam de semnalele trimise de organism, le „vom inabusi” cu medicamente si vom ajunge in mod negresit la medicina primitiva de genul: „Pentru dureri de cap sa luati analgetice, iar pentru cele de stomac, nospa”.

Recunoasterea componentei duhovnicesti a bolii ne impune sa ne asumam responsabilitatea pentru comportamentul nostru si pentru educatia copiilor. Cu adevarat, are deplina dreptate Apostolul Pavel:

„Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos… toate imi sunt ingaduite dar nu toate zidesc” (I Cor. 6, 12; 10, 23).

Iar intelepciunea populara spune:

„Vei semana o fapta, vei culege o obisnuinta; vei semana o obisnuinta, vei culege ca­racter; vei semana caracter, vei culege soarta”.

Si inca o precizare: sanatatea duhovniceasca a parintilor preintampina greselile care apar in procesul educatiei copiilor. Un copil care provine dintr-o familie sanatoasa din punct de vedere duhovnicesc are imunitate fata de bolile duhovnicesti. Aceasta este una din legitatile princi­pale. De aceea, in capitolul urmator, vom vorbi doar de­spre dereglarile duhovnicesti, care sunt caracteristice timpurilor noastre. Mai intai de toate, aceasta ii va ajuta pe parinti sa aiba un comportament adecvat fata de Dumne­zeu si de aproapele. In al doilea rand, bolile duhovnicesti reprezinta pericolul real care pandeste generatia viitoare in cazul in care ea nu va primi o educatie corecta.

(Din: K.V. Zorin, De ce sufera copiii, Editura Sophia, Bucuresti, 2006)

CE este lumea care ne inconjoara? CARE este duhul ei?

Sfântul Ignatie Brancianinov spune: "Domnul, izgonindu-l pe om pe pământ din Rai, l-a sălășluit pe el înaintea (adică peste drum) Raiului desfătării, pentru ca el, neîncetat îndreptând privirea spre Rai și hrănindu-se cu nădejdea întoarcerii în Rai, sa se afle într-o stare neîncetată de pocăință. Așezarea în fata Raiului desfătării arata ca lui Adam i-a fost data o amintire vie despre Rai; chiar și pământul, cu frumusețile lui, care s-au păstrat într-o oarecare măsură și după blestemul lui, amintea de Rai. Pământul este loc al pocăinței pentru strămoși și pentru tot neamul omenesc care avea sa se nască din ei. Viata pamântească a fiecărui om este timpul dat lui pentru pocăință. Toată omenirea trebuie sa se adâncească în pocăință, în plâns nemângâiat, sa pribegească realipindu-se cu inima de nimic pamântesc, ci neîncetat gândindu-se la cele cerești și străduindu-se sa se întoarcă la ele. Munca și reaua pătimire sunt însoțitori nemijlociți ai pocăinței și părinții smereniei care naște pocăința și care trebuie sa stăpânească pe pământ, după voia lui Dumnezeu. Omul trebui sa aibă în minte neîncetat faptul ca Domnul i-a poruncit să-și câștige în sudoarea frunții nu doar pâinea materiala, ci și pâinea duhovniceasca; trebuie sa tina minte permanent ca el se afla aici într-o izgonire temporara, ca este pământ, ca trebuie sa se întoarcă în pământul din care a fost creat. Totul ii amintește de pământ. El se găsește într-o neîncetată boala, în lupta cu răul propriu, în lupta cu pământul blestemat odinioară pentru dansul. Despre aceasta neîncetat ii amintesc frații lui, răpiți unul după altul de moartea nemiloasa. Din pământ lui i se permite sa se folosească numai de ceea ce ii este necesar pentru Rai, nu și de altceva în plus, care iar putea distrage gândul de la veșnicie. Toți drepții Bisericii Vechiului Testament care au pribegit pe pământ, începând cu Adam, petrecându-și viata pamântească corespunzător sensului dat de Dumnezeu, traiu pe pământ ca într-o tara străină, ca într-o tara a plânsului și a pocăinței, hrănindu-se cu nădejdea făgăduinței mântuirii, privind cu ochiul credinței veșnicia.

Au pribegit - spune despre ei apostolul - în piei de oaie și în piei de capra, lipsiți, strâmtorați, rău primiți. Ei, de care lumea nu era vrednica, au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului. Si toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit  făgăduința. Toți aceștia au murit intru credință, fără sa primească făgăduințele, ci văzându-le de departe și iubindu-le cu dor și mărturisind ca pe pământ ei sunt străini și călători.

Despre putini oameni se pot spune aceste cuvinte ale Apostolului, putini dintre ei au petrecut viata pamântească conform cu sensul dat ei de Dumnezeu. Căderea omului l-a stricat atât de profund, ca el, respingând viata de pocăința, a ales viata plăcerilor și a prosperității materiale, celebrând și sărbătorind însăși căderea sa. La aceasta viata de îndulcire trupeasca și de prosperitate sunt atrași multi dintre copiii lui Adam, neluand aminte la povestirea despre Rai și despre starea duhovniceasca originara a omului, găsind în tara străină hrana și satisfacere a patimilor animalice. Mai mult încă, nepoții lui Adam s-au lăsat atrași de dezvoltarea vieții materiale pe pământ, uitând de veșnicie. Către aceasta a aspirat tot neamul lui, cu excepția putinilor bărbați aleși, considerând povestirea despre Rai o fabula inventata de imaginația superstițioasă. Zadarnic ii răpea moartea pe oameni de pe fata pământului: ceilalți continuam sa trăiască și sa acționeze de parca ar fi trăit veșnic pe dansul. Susținerea puterilor trupești printr-o hrana simpla s-a preschimbat în lăcomie și în nesaț de mâncăruri alese. Potolirea setei a devenit îndulcire cu diferita băuturi și beție.

Acoperirea goliciunii cu haine de piele s-a transformat în împodobire de sine cu haine bogate și podoabe. Locurile modeste pentru refugiu din fata stihiilor și a fiarelor care s-au răsculat împotriva omului au început sa fie schimbate cu palate mari si minunate. A apărut luxul devenit lege pentru oamenii căzuți. Unirea legitima pentru înmulțirea neamului omenesc s-a schimbat în desfrânare. Oamenii, aprinși de dorințe nestăpânite, au inventat păcate nefirești. Puterea energiei sufletești a început sa susțină dorințe nesățioase și cerințele omului iubitor de păcat, au apărut certuri, supărări, ucideri, tâlhării, furturi, războaie, cuceriri. Puterea cuvântătoare a omului este folosita pentru a contribui la păcat: s-au arata minciuna, înșelările, viclenia, fățărnicia. A început sa se formeze și sa se dezvolte o lume ostila lui Dumnezeu.

Lumea este viata oamenilor pe pământ trăită doar pentru pământ, cu un singur scop: al satisfacerii dorințelor păcătoase, al îndulcirii trupești, al prosperității materiale, scop opus celui înalt și bun cu care omul a fost așezat de Dumnezeu pe pământ.

Lumea este denumirea generala a tuturor patimilor. Lumea este viata trupeasca, ințelepciunea trupeasca. Unde au încetat acțiunea și mișcarea patimilor, acolo a murit lumea. Astfel cugeta înțelept marele îndrumător al monahismului Sfântul Isaac Sirul când spune: Nu iubiți lumea nici când sunteți în lume. In cel ce iubește lumea nu se afla iubirea Tatălui. Caci toate ce sunt în lume sunt pofta trupeasca și pofta ochilor și trufia vieții nu sunt de la Tatăl, ci sunt de la lumea aceasta. Si lumea trece, și pofta ei, iar a face voia Domnului rămâne în veac.

Lumea întreagă zace sub puterea celui rău. Iubirea lumii este vrajba lui Dumnezeu; fiindcă cine va vrea sa fie prieten lumii este vrăjmașul lui Dumnezeu.

Toată societatea omeneasca, în unire cu viata ei păcătoasă, în unire cu desfătările ei trupești, cu reușitele ei materiale, cu învălmășeala ei, se numește LUME. Aceasta lume este ostila lui Dumnezeu și slujitorilor Lui. Dacă va urăște pe voi lumea- spune Dumnezeu-Omul ucenicilor Sai - sa știți ca pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urat. Dacă ați fi din lumea, lumea ar iubi ce este al sau; dar fiindcă nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lumea, de aceea lumea va urăște.

Aceasta lume a devenit străină lui Dumnezeu: prigonirea și uciderea slujitorilor lui Dumnezeu reprezinta pentru lume slujirea adevărului.

Căpetenia și conducătorul acestei lumi ostile lui Dumnezeu este îngerul căzut;  îi ajuta lui și  îi slujesc în aceasta lupta nebuna, îndrăzneață alți îngeri căzuți și oamenii aflați în stăpânirea lor. Pământul și cele de pe el, care mai înainte se supuneau lui Adam, după cădere, împreună cu el, s-au supus satanei. Sincer satana a devenit stăpân peste lume.

Nu putem sluji și lumii și lui Dumnezeu. Ceea ce vedem în lume nu este altceva decât fățărnicie., prefăcătorie, amăgire. Prietenul lumii se face dușman al lui Dumnezeu și al mântuirii sale. Iubirea de lume se furișează în suflet ca un fur, folosindu-se de întunericul nopții - de nepăsare și neatenția la sine. Iubirea de lume este capabila sa săvârșească cele mai mari fărădelegi, cele mai rele fapte. Un exemplu îl vedem la iudeii din vremea lui Hristos. Lumea era însetată de onoruri, de slava , de laude omenești, împătimită de iubirea de arginti și de iubirea de averi, căzută în iubirea de plăceri și în perversiuni, supusa hoției și nedreptății, însă pentru a-și păzi poziția în popor ea și-a pus masca viețuirii plăcute lui Dumnezeu, îndeplinirii amănunțite a ritualurilor și a tradițiilor bătrânești. Care a fost consecința iubirii de lume? Înstrăinarea de Dumnezeu, care a dus la o ura frenetica și oarba fata de Dumnezeu... Evanghelia atribuie iubitorilor lumii acesteia toate facerile de rău săvârșite vreodată, începând cu uciderea lui Abel de către Cain. Iubitorii de lume, în timpul vieții pamântești a lui Dumnezeu, L-au respins și L-au ucis pe Hristos, iar în vremurile de pe urma îl vor primit pe antihrist și ii vor oferi cinstea cuvenita lui Dumnezeu. Este înfricoșătoare aceasta iubire de lume! Ea intra în om pe nesimțite și treptat, și se face stăpâna lui crunta. Treptat s-au pregătit oamenii pentru a deveni capabili sa-L ucidă pe Dumnezeu: treptat se pregătesc sa-l primească pe antihrist."

 Arhimandritul Lazăr, "Către sufletul împovărat de duhul întristării."

In nenumărate rânduri s-au salvat animalele și plantele de la seceta cu procesiunile sfintelor și sfinților Bisericii noastre, atunci când, desigur, Biserica a hotărât asa, iar mădularele Bisericii, clerici și laici, au făcut litanie cu sfintele moaște după rânduială. Măcar de am vrea sa facem și noi astăzi astfel de procesiuni. și când se va usca pământul și vor seca izvoarele, când nu va mai fi nici ploaie nici zăpadă, precum mai demult, bine ar dacă parohiile, mănăstirile  ar face astfel de procesiuni.

Dan Puric - Despre Romania

Redau textul integral preluat de pe un link care circula pe facebook, care mi-a plăcut foarte mult:

Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas, și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamăgit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e ușor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întâmplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.

Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.

Credința. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada . Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii noștri.

Sună-ți bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți.

Biserica Ortodoxă vs. Biserica Catolică

Am rămas surprinsă cât de mulți nu fac o diferență între cele 2 biserici sau religii. E adevărat că ambele se trag din creștinism, însă cândva s-au scindat (1054 - Marea Schismă) și una dintre ele a luat-o cam pe alături, în sensul că a început să pună accent tot mai mult pe figura papei și a instituției politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal):

"În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei și a instituției politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate mișcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mișcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparație cu așa-zisa „Mare Schismă” , dar nu lipsite de importanță. Ele sunt de amintit la afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreștinare absolută (cu forța) a societății și cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar și în comparație cu puterea împăratului.

Rezistența în fața acestor dezvoltări (a puterii și a primatului) precum și a degradării progresive a obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mișcări atât din interiorul Bisericii romane (ex. noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât și din afara bisericii, de către schismaticii și/sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit repercusiunile sângeroase (sec. al XI-lea până în sec. al XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii etc.).

Crescândul amestec între Biserica catolică și puterea politică (numită „brațul secular al bisericii”) a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum ar fi de ex. proclamarea cruciadelor pentru eliberarea Țării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, Schisma Apuseană a bisericii Romano-Catolice dintre anii 1378-1417.

Ruptura cea mai importantă și cu grave urmări pentru întreaga creștinătate a avut loc însă în sec. al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă și morală a Scaunului Romei și favorizată de instanțele de reînnoire prezente în umanismul creștin (ex. Erasmus din Rotterdam, Thomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică și de reîntoarcere la puritatea credinței prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (ex. Francisc de Paolo).

Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther și în situația germană deosebită originile sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul și nordul Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiții naționale (ex. formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ș.a.).

Procesul de divizare a creștinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic, cu controversatele interpretării asupra libertății omului în fața harului și a condamnării (așa numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental, controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei și a prezenței reale a lui Hristos sub speciile pâinii și vinului; pe plan ierarhic și disciplinar, raporturile dintre magisteriu și libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan organizatoric, cu refuzul de a recunoaște autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.

Pusă în fața unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacționat în cele din urmă cu mișcarea cunoscută mai apoi cu numele de „Contrareformă” și, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte mare (după părerea unor istorici: decisiv) l-a avut în această reacție Societatea lui Isus (Iezuiții), fondată de sf. Ignațiu din Loyola, în 1534.

Odată cu căderea Constantinopolului sub dominație turcă (1453), stindardul creștinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată la rang de Patriarhat în 1589, devenită prima aliată a Țarilor ruși. A început astfel procesul de identificare națională între Biserică și stat și de reluare a cezaropapismului bizantin. În timp ce Biserica și Țarul se prezentau (și într-o oarecare măsură erau) protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani căzute sub dominație otomană, s-a elaborat și ideea Moscovei ca „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creștinism." (preluat din http://ro.wikipedia.org/wiki/Cre%C8%99tinism)

Așa că, puteți vedea că toate actele sângeroase (cruciade, ordinul franciscanilor, ordinul dominicanilor, schismaticii, ereticii, reforma protestantă a lui Martin Luther) sunt însoțite de cuvântul "catolic". Deci ar trebui să facem o deosebire între cele 2 Biserici sau credințe.

Voi concluziona cu prezentarea principalelor diferențe preluate integral din învățăturile Părintelui Cleopa (http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/16diferente.htm):

"- Există purgatoriu, precum zic catolicii ?
- Purgatoriu nu este. catolicii zic că între Rai și iad ar fi un foc mare, unde merge sufletul câteva sute de ani și se curăță acolo, apoi trece în Rai. Nu există așa ceva. Noi avem Evanghelia Judecății, pe care o au și ei, dar nu arată trei locuri, ci numai două - raiul și iadul. Mântuitorul, când va sta pe scaunul slavei Sale și va aduna toate popoarele de la zidirea lumii să le judece, îi va despărți pe dânșii, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune pe drepți de-a dreapta Sa și pe păcătoși de-a stânga Sa ... Și vor merge păcătoșii în munca veșnică, iar drepții în viața vesnică.
Deci nu putem zice că sunt trei locuri, ci numai două : munca veșnică sau viața vesnică.
Cei mai mari dușmani ai catolicilor sunt protestanții și calvinii. Ei s-au rupt de Biserica Catolică la anul 1517, prin Martin Luther, fiind urmat de Zwingli, Calvin si Hus.
Care sunt punctele principale care ne despart de catolici ?
Învățăturile principale care ne despart dogmatic și canonic de catolici sunt :
1 - Întâi este filioque. Ei zic ca Duhul Sfânt purcede și de la Tatăl și de la Fiul. Această greșeală dogmatică este cea mai grea. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și este trimis în lume prin Fiul. ( Ioan )
2 - Al doilea este supremația papală. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii creștine, adică locțiitorul lui Hristos pe pământ ! Mai mare decât toți patriarhii ! Ceea ce n-a facut Biserica Universală. Mândrie drăcească. Papa se numește urmașul Sfântului Petru !
3 - Infaibilitatea papală. Ei zic că Papa nu poate greși ca om, în materie de credință, când predică el, ceea ce este iarăși o dogmă nouă respinsă de Biserica Ortodoxă.
4 - Al patrulea este purgatoriul. Ei zic ca între Rai și iad ar fi un foc mare unde stă sufletul câteva sute de ani și se curăță, apoi se duce în rai. Nu scrie în Sfânta Scriptură așa ceva; nu-i prevăzută nicăieri această învățătură.
5 - Azimele. Ei nu slujesc cu pâine dospită, ci cu azime, ca evreii.
6 - Catolicii mai au o dogmă nouă : imaculata concepție. Ei zic că Maica Domnului ar fi născută de la Duhul Sfânt. Nu-i adevărat. Este născută în chip firesc din dumnezeieștii Părinți, Ioachim și Ana, ca rod al rugăciunii.
7 - Au substanțialitatea. La sfințirea Sfintelor Daruri, catolicii nu fac rugăciunea de invocare a Sfantului Duh, cum facem noi la Sfânta Epicleză. Ei zic că Darurile se sfințesc singure, când se zice : Luați, mâncați ... și celelalte. Nu au rugăciunea de pogorâre a Duhului Sfânt, peste Daruri.
8 - Celibatul preoților; preoții catolici nu se căsătoresc. Sunt celibatari, împotriva Sinoadelor Ecumenice, care au hotărât ca preoții de mir să aibă familie.
9 - Ei au și indulgențele papale. Altă rătăcire. Papei, dacă îi dai parale multe, poți să faci oricâte păcate, te iartă, te dezleagă. Sfinții lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dă papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea păcatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.
10 - Și mai este un punct important : mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii imediat după Botez, ci la șapte-opt ani și numai arhiereii îi miruiesc.
Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfântului Vasile cel Mare, Grigore Dialogul și Sfântul Ioan Gură de Aur, iar catolicii au liturghia romană și cea ambroziană.
Iată acestea sunt punctele dogmatice și canonice principale care despart Biserica Ortodoxă de cea Romano-catolică.
Iar cu protestanții nu avem nimic în comun. Ei au reformat total dogmele stabilite de Sfinții Părinți și au renunțat la cele șapte Sfinte Taine. Ei nu au ierarhie și taine și nu se pot mântui. Din cele șapte Taine mai au doar două : Botezul și Euharistia, pe care o fac cu pâine nedospită ca și catolicii. Din protestanți s-au născut toate sectele neoprotestante care atacă țările ortodoxe astăzi."

 

Cuvinte vii

"Când oamenii țin postul Paştelui, Iadul se zguduie." (un părinte)

- Ma spălați pe mâini și pe picioare, dar pe ele nu e numai mizerie, ci este sângele pe care l-am vărsat… sângele fraților și prietenilor mei!

A tăcut puțin și a adăugat:

- Știți ca va așteptam sa intrați în “tura” și ca v-as fi ucis cu aceste mâini? Sufletul îmi tremura de emoție, de mila, de durere. Ce puteam sa-i spun?

- Taci, i-am zis, totul a trecut! Ne-a scapăt Dumnezeu! Dacă poți, roagă-te!

Emoționat, el mi-a prins mana și mi-a sărutat-o. Ma va arde toată viata acel sărut fantastic. Înțeleg acum mai bine intensitatea scenei de pe Golgota, când tălharul pocăit l-a mustrat pe cel ticălos.

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2007/05/07/tu-poti-fi-urmatorul-reeducat-fragment-din-intoarcerea-la-hristos-de-ioan-ianolide/ )

Omul este singurul „animal” care se gândeşte la moarte, care îşi aşteaptă sfârşitul. Conştiinţa morţii ne face viaţa mai vie, ne aduce aminte că nu am fost lăsaţi zadarnic pe acest pământ. Trebuie să ne grăbim să umplem viaţa noastră de rost, un rost pentru care ar merita să trăieşti şi să mori.  (Savatie Bastovoi)

Sfântul Andrei a răspuns: "Eu sunt rob Crucii lui Hristos, şi mai mult doresc moartea Crucii, decât să mă izbăvesc de chinuri, de care nicidecum nu mă tem; iar tu vei putea scăpa de chinurile cele veşnice care te aşteaptă, dacă ispitind răbdarea mea, vei crede în Hristos, căci eu mai mult pentru pierzarea ta mă mâhnesc, decât tu pentru pătimirea mea. De vreme ce pătimirile mele vor fi numai într-o zi, sau cel mult două şi vor sfârşi, iar patimile tale nici după o mie de ani nu vor avea sfârşit. De aceea nu-ţi mai înmulţi patimile, nici îţi mai aprinde focul cel veşnic".

"Căruia mintea îi este sănătoasă, nu-i este nevoie de carte. " (Antonie cel Mare)

Cuviosul Maxim a zis: "Toate lucrurile cele bune şi cele rele ne sunt nouă în voie, dar pedepsirile şi certările ce ni se întâmplă sau cele potrivnice acelora, nu sunt în puterea noastră; pentru că nu avem putere în faţa durerii ce ne munceşte, nici pentru sănătate, ci numai în pricinile acelea care aduc ori durere, ori sănătate; şi precum reînfrânarea este pricina bolii, iar înfrânarea este pricinuitoare a sănătăţii celei bune, aşa şi pază poruncilor lui Dumnezeu este pricină de câştigare a împărăţiei cerului, iar călcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei".
"Ispitiţi se fac sfinţii, ca arătate să fie tuturor faptele cele bune şi tăinuite ale lor, precum au fost Iov şi Iosif; căci Iov a fost ispitit spre arătarea bărbăţiei ce era într-însul, dar neştiută de nimeni; iar asupra lui Iosif a venit ispita, ca să fie arătată întreaga lui înţelepciune şi înfrânarea care face pe om sfânt; şi fiecare din sfinţi, chiar fără de voie de au pătimit în această lume, pentru aceea au pătimit, ca, prin primejdiile ce se aduc asupra lor de la Dumnezeu, să calce ca pe un şarpe pe mândrul şi răul diavol; căci la fiecare sfânt răbdarea este lucrul ispitirii".

Puţin optimism

“A proorocit ava Neofit Pustnicul [un nevoitor isihast român] că vor fi cu miile cei ce vor Urma Calea cea de Taină a Isihiei. Grele vor fi schimbările Lumii, dar tot aşa de minunate vor fi şi Renaşterile Spirituale ale multora. Va coborî din Munte şi din Peşteri Lucrarea cea de Taină a Isihiei până în Inima Oraşelor şi mulţi Tineri, aparent neştiutori, se vor Trezi cu tărie la o Viaţă de Duh asemănătoare celei din vechime. Minunată va fi această ÎNVIERE tocmai acolo unde moartea se crede stăpână! Duhul Cel Prea Sfânt îşi va arăta Puterea mai presus de toate. Lucrarea cea de Taină a Isihiei va înflori în pustiul multor Inimi ce vor deveni apoi Ceruri Întrupate [...] Lucrarea cea de Taină a Isihiei va fi Taina Viitorului Lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre Lumina şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii. Dar Puterea Luminii va fi atât de mare încât va depăşi toate legile fireşti”. (Părintele Ghelasie Gheorghe)

Parintele Paisie de la Sihla
"Am gasit o groapa in padure si mi-a venit in minte sa stau acolo 5 zile ca sa postesc si sa ma rog. Dar cand citeam din Ceaslov rugaciunea de seara si acatistul Sf. Voievozi, am auzit un glas infricosat: "Ce faci aici?" Era vrajmasul! Atunci de frica, repede am laut Ceaslovul si nu stiu cum am ajuns aici. Ma rog de ma iarta, parinte Paisie" (fratele Gheorghe Ilie - fratele parintelui Cleopa)

Lângă Ierusalim era valea fiilor lui Enoh, care se numea Tafet. Într-acea vale poporul junghia pe fiii săi şi pe fiicele sale, spre jertfa idolului Moloh (noroc), şi le ardea trupurile lor. Şi, când se săvârşea acea junghiere fără de Dumnezeu şi acea jertfă nelegiuită a pruncilor nevinovaţi, atunci trîmbiţele şi timpanele sunau, ca să nu se audă de către părinţi durerea şi ţipetele copiilor celor junghiaţi. (din viata proorocului Ieremia - http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-prooroc-ieremia).

EROU = Chair daca toti din jurul nostru fac raul, sa cautam cu orice pret sa facem binele.