Glorie eroilor neamului!

Au luptat cu vitejie pentru ţara lor. Şi-au dat viaţa pentru ca noi să ne bucurăm azi de libertate. O libertate pe care, de multe ori o înţelegem cu totul altfel decât şi-ar fi dorit ei, eroii neamului nostru. Jertfa lor mântuitoare ne redă astăzi un strop din demnitatea pierdută, de-a lungul timpului. Ne face să fim mândri că suntem români şi să ridicăm puţin fruntea plecată sub povara greutăţilor şi a umilinţelor îndurate azi, mai mult ca oricând.

Astăzi, facem pomenirea tuturor eroilor, ostaşilor şi luptătorilor români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român.
Să nu-i uităm pe eroii care au luptat la Posada, Rovine, Vaslui, Războieni, Călugăreni ori Şelimbăr, pe cei care şi-au dat viaţa în luptele Războiului pentru Independenţă din 1877-1878, ale Războiului pentru Întregirea Neamului din 1916-1918, pe cei care s-au jertfit pentru ţară în 1941-1945, pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial sau pe cei care au murit în închisorile comuniste, pentru apărarea şi întărirea credinţei ortodoxe. Să aducem un omagiu şi eroilor care s-au jertfit pentru libertate şi credinţă în Revoluţia din decembrie 1989.
Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sau Neagoe Basarab sunt străluminate chipuri de sfinţi eroi, cărora le datorăm recunoştinţa noastră.
De ce avem nevoie de eroi?
Pentru că ne mişcăm într-o lume care se închină la idoli, pentru că eroii de azi sunt cel mult actorii filmelor de succes, iar oferta lor – de altfel, atât de ieftină – ne tentează mult mai mult decât cununa muceniciei eroilor de altădată. Pentru că nu mai ştim şi nici nu mai vrem să aflăm nimic din trecutul glorios, ascuns sub praful indiferenţei noastre. Pentru că nici noi şi nici copiii noştri nu vom şti, la vreme de nevoie, să închinăm o rugăciune strămoşilor. Rupţi de trecut, ne vom pierde treptat identitatea, vom uita cine suntem şi care este menirea noastră pe acest pământ.
Neştiind nimic despre sacrificiul eroilor noştri, ne vom agăţa de promisiunile unei societăţi bolnave şi imorale, o societate care nu mai pune nici un preţ pe valorile autentice, pe normalitatea familiei sau pe legile lăsate de Dumnezeu. Căci alte legi cumplite vor guverna vieţile noastre, iar noi nu vom avea tăria de a le respinge, sugrumaţi de frica de a ne pierde şi fărâma de pâine amară pe care o mai mâncăm, prin mila Bunului Dumnezeu…
De aceea, se cuvine să-i cinstim pe eroi, azi şi în fiecare clipă a vieţii noastre. De fapt, ei ne sunt atât de aproape!... Căci, în fiecare din noi bate o inimă de Mihai, Mircea, Ştefan sau Neagoe. O inimă de domnitor sau de simplu soldat care şi-a ascuns, aşa cum spune un cântec, toată ţara în raniţă. Ca să nu i-o mai fure nimeni niciodată…

Îmbolnăvirea şi moartea treptată a sufletului - Isihie Sinaitul

Şi Sfântul Isihie Sinaitul vorbeşte despre îmbolnăvirea şi moartea treptată a sufletului. Deşi Dumnezeu a creat sufletul „simplu şi bun", acesta „se desfată de momelile nălucirilor diavolului şi amăgit, aleargă spre cel rău ca la cineva bun". Astfel, el „îşi amestecă gândurile sale cu nălucirea momelii diavoleşti". În cele din urmă, „căzând la consimţire, preschimbă prin mijlocirea trupului în faptă nelegiuirea din cugetare, spre osânda proprie”. (...)
Chiar dacă este viu, sufletul lipsit de adevărata viaţă, adică de harul lui Dumnezeu, e de fapt un suflet mort. Şi încă: „Scoţându-se protopărinţii neamului omenesc pe ei înşişi de bunăvoie de la pomenirea şi vederea lui Dumnezeu şi nesocotind porunca Lui, pe de altă parte unindu-se în cuget cu duhul cel mort al satanei şi mâncând din pomul oprit, contrar voii Ziditorului, au fost dezbrăcaţi de veşmintele luminoase şi de viaţă făcătoare ale strălucirii de sus şi s-au făcut, vai, şi ei ca şi satana, morţi cu duhul". Iată ce i se întâmplă întotdeauna celui care se uneşte în cuget cu satana şi face voia lui, „fiindcă satana nu e numai duh mort, ci şi duh care omoară pe cei ce se apropie de el". Aşa moare sufletul omului.
Atunci când sufletul nu lucrează după firea cea dintru început zidită de Dumnezeu, „deşi se poate ca el să-şi păstreze viaţa la arătare, nu mai este viu, ci mort. Spre pildă, atunci când tu, om fiind, nu păzeşti virtuţile, eşti lacom şi sfidezi legea, cum poţi spune că ai suflet? Pentru că te mişti? Dar aceasta este şi a făpturilor necuvântătoare. Pentru că mănânci şi bei? Dar şi fiarele sălbatice fac aceasta. Atunci, poate pentru că umbli pe două picioare? Aceasta mă face să cred că eşti mai degrabă un animal cu înfăţişare omenească".

Rabdarea

Din viața Sfintei Monica, mama fericitului Augustin, cunoaștem că ea era căsătorită cu un păgân, un om aspru și foarte mânios. Din cele mai mărunte motive, acela izbucnea și se năpustea spre nevinovata lui soție. Ea putea, la fiecare asemenea întâmplare, să-și găsească îndreptățire împotriva falselor lui învinuiri, însă a ales să tacă și să se roage lui Dumnezeu. Când îl vedea liniștit, ea îi explica pricina pentru care soțul s-a mâniat și îl liniștea. Atunci acesta își dădea seama cât era de nedrept cu soția lui, cât îl întrecea ea prin bunele ei însușiri, mai cu seamă prin răbdarea și smerenia ei, și astfel o aprecia și mai mult.

Cu trecerea timpului, a fost câștigat pe deplin de îngăduința și dăruirea ei, încât la sfârșitul vieții el s-a lăsat de păgânism și a devenit creștin.

Mare înțelepciune se ascunde în îngăduință! Cel ce poate să cedeze, acela poate să și biruiască. Iar cel ce dorește ca repede să-și impună părerea sa și, în împotrivirea către alții, aruncă grele ofense și amenințări, acela nu poate să biruie, pentru că este slab în răbdare și în înțelepciune.