Cele doua chipuri ale smereniei

PENTRU CELE DOUĂ CHIPURI ALE SMERENIEI: CEA NEFĂCUTĂ - DUMNEZEIASCĂ, ŞI CEA FĂCUTĂ – ASCETICĂ

Kenoza constă şi în aceea că Făcătorul a tot ce este a luat asuprăşi „chipul" făpturii, şi chip de rob: întruparea - înomenirea. îl Cunoaştem ca om real, chiar dacă nu a încetat să fie şi Dumnezeu. Noi lepădăm ideea păgubitoare a dochetismului. El cu adevărat este Dumnezeu-Om. In actul Său de Suire-înălţare nu era prezent actul dezîntrupării.
Şi astfel deşertarea - kenoza - nu s'a sfârşit pe Cruce, nici în mormânt şi în pogorârea la iad, nici în învierea Lui şi în înălţare. Ea trebuie înţeleasă nu numai în aceste limite, dar şi întru aceea că El, purtătorul aceleiaşi De-Sine-Fiinţe carea este şi în Tatăl, toate le dă Tatălui Său. Dintru aceasta zărim că şi Tatăl, în cea mai-nainte-de-veci Naştere a Fiului, Şi-a deşertat întreaga plinătate, vărsându-o în Cel Născut: Deşertarea Tatălui. Prin urmare, iubirii lui Dumnezeu îi este propriu absolutul deşertării. In Dumnezeu, într'un chip de neînţeles nouă, se îmbină două extreme: pe de-o parte plinătatea Fiinţei, şi pe de alta, plinătatea micşorării de sine, a smereniei. El, Dumnezeul nostru, este absolut în toate mişcările Lui: El este absolut „marele", şi tot El - nesfârşit „micul".
Nouă ni s'a descoperit Dragostea nemărginită, în unimea ei cu tot aşa o nemărginită smerenie. în smerenie se află măreţia. Pentru faptul că Hristos S'a smerit pe Sine, i s'a dăruit Nume mai presus de tot numele: Tot carele se înalţă pre sine smeri-se-va, şi cel ce se smereşte pre sine se va înălţa (Lc. 14: 11). Şi Părinţii noştri au înclinat să creadă că, dacă singură mândria a fost destul pentru cădere, atuncea nu destulă este singură smerenia pentru mântuire?
Arhim. Sofronie Saharov

Roadele pocaintei

Sfântul Siluan se osteneşte să laude binefacerile pocăinţei şi mai ales îndreptarea pe care o aduce ea sufletului păcătos: „Prin pocăinţă totul se repară."
Căinţa alungă demonii din suflet: „Dacă începi să te pocăieşti cum se cuvine, (demonii) vor fi siliţi să plece."
Ea curăţeşte mintea şi inima: „Omul care a căzut se curăţeşte prin pocăinţă"; „Prin pocăinţă, mintea ta se va curaţi"; şi face aceasta mai ales pentru că înlesneşte iertata lui Dumnezeu: „Prin pocăinţă câştigăm iertarea păcatelor." Pentru că iertarea păcatelor îl scapă pe om de povara păcatelor şi de nenorocitele lor urmări – pornirea spre rău şi cugetele rele -, căinţa este izvor al multor bunătăţi duhovniceşti.
Mai întâi ea face ca sufletul să-şi afle pacea şi odihna, pierdute din pricina păcatului: „Din pricina păcatului [...] toţi oamenii au pierdut pacea"; „Tot sufletul care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască, şi Domnul îi va ierta păcatele. Atunci bucuria şi pacea vor domni din nou în suflet"; „Dacă cineva şi-a pierdut pacea şi suferă, să se pocăiască, şi Domnul îi va da pacea Sa"; „Pocăieşte-te [...] şi vei vedea pace în sufletul tău". Lucrul acesta este adevărat nu numai pentru fiecare om în parte, ci şi pentru toate popoarele lumii: „Dacă un popor sau un stat suferă, să se pocăiască şi atunci toate se vor reaşeza de Dumnezeu." Pacea pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu în urma pocăinţei noastre nu este simpla pace firească, ci odihna pe care ne-a făgăduit-o Hristos (Mt. 11, 28), „odihna în Duhul Sfânt, pe care sufletul o primeşte prin pocăinţă", „pacea dumnezeiască". Sfântul Siluan dă mărturie pentru aceasta prin propria sa experienţă: „De îndată ce spun: «Iartă-mă, Doamne, căci sunt slab şi neputincios şi dă-mi pacea Ta, pe care o dai slujitorilor Tăi!», sufletul meu îşi regăseşte numaidecât pacea."
Prin pocăinţă omul ajunge să-şi afle libertatea, cea adevărată: „O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme! [...] Cere iertare şi Dumnezeu te va ierta. Şi când vei dobândi iertarea păcatelor tale [...] vei zice: Iată adevărata libertate; ea este în Dumnezeu şi vine de la Dumnezeu."
Tot prin ea sufletul câştigă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele („Voi, toţi, oameni ai pământului, rugaţi-vă şi plângeţi-vă păcatele voastre, ca Domnul să vi le ierte; si acolo unde e iertare, acolo domnesc libertatea şi iubirea ) „Prin pocăinţă [...] vei iubi pe toţi oamenii", care se pierde din pricina păcatului, a patimilor şi a gândurilor rele.
Ea este pentru om izvor de bucurie duhovnicească, mai cu seamă pentru că face să înceteze suferinţa pricinuită de păcat. „Când vei dobândi iertarea păcatelor tale, atunci va fi bucurie şi săltare în sufletul tău."
Iertarea dobândită prin pocăinţă deschide poarta rugăciunii curate, în care se fac vădite în chip deosebit toate aceste roade ale căinţei despre care am vorbit: „Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele noastre, sufletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată şi atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâne în pace şi bucurie întru El. Aceasta e adevărata libertate. Dar fără Dumnezeu nu poate exista libertate, pentru că vrăjmaşii ne tulbură sufletul prin gânduri rele."
Prin pocăinţă, omul se înalţă la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, cea pe care ne-o dă El însuşi: „Prin pocăinţă vine harul Duhului Sfânt şi astfel cunoaştem pe Domnul."
Pocăinţa este cel mai bun mijloc şi calea cea mai scurtă de mântuire şi, în ultimă instanţă, singura condiţie pentru a fi mântuit, însă cu totul indispensabilă. Sfanţul Siluan îşi întemeiază pe ea nădejdea mântuirii tuturor oamenilor: „Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă toţi se vor mântui, fără excepţie. Numai cei care nu vor să se pocăiască nu se vor mântui." „Sufletul meu cunoaşte mila Domnului faţă de cel păcătos. Scriu adevărul, înaintea Feţei lui Dumnezeu: toţi cei păcătoşi ne vom mântui şi nici un suflet nu se va pierde dacă face pocăinţă."
Ca şi smerenia, după cum vom vedea mai jos, pocăinţa este mijloc sigur de păstrare a harului Duhului Sfânt, de câştigare sau regăsire a lui. Curăţind mintea şi inima omului, îl pregăteşte astfel să primească harul: „Celui ce se pocăieşte, Domnul îi dă în dar harul Duhului Sfânt." „Când vei dobândi iertarea păcatelor tale [...] harul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul tău". Dacă ne pocăim, „atunci vom vedea Slava Domnului"; „Cei care se pocăiesc pentru păcatele lor sunt înălţaţi la ceruri, văd pe Domnul nostru Iisus Hristos întru Slavă"; „Celui ce se pocăieşte, Domnul îi dă raiul şi împărăţia veşnică şi Se dă chiar pe Sine însuşi". Avem pentru aceasta mărturia vieţii sfinţilor: „Sfinţii erau oameni asemenea nouă. Mulţi dintre ei au fost mari păcătoşi, dar prin pocăinţă au ajuns în împărăţia cerurilor. Şi toţi cei ce intră în împărăţia cerurilor intră aici prin pocăinţă..." „Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, atunci ar fi raiul pe pământ, căci «Impărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru» (Lc. 17,21). Impărăţia lui Dumnezeu este Duhul Sfânt."
Pocăinţa este permanent necesară, până la sfârşitul vieţii
Pocăinţa trebuie să fie neîncetată. Se cuvine să ne pocăim. Omul se cuvine să aibă pocăinţă „în tot ceasul", până la moarte, căci pe urmă va fi prea târziu: „Căiţi-vă până când mai e vreme!"; „Chiar dacă păcatele noastre ne sunt iertate, toată viaţa trebuie să ne aducem aminte de ele şi să plângem, ca să păzim zdrobirea inimii"; „Nu am făcut aşa -mărturiseşte Sfântul Siluan - şi am pierdut căinţa, ceea ce mi-a adus multă suferinţă din partea demonilor."
Omul are nevoie de pocăinţă până în ultima clipă. Chiar dacă s-a învrednicit să vadă slava lui Dumnezeu, smerenia îl va îndemna la pocăinţa: „Chiar dacă Domnul l-ar înălţa în toate zilele până la ceruri şi i-ar arăta toată Slava cerească în care locuieşte [...], chiar şi atunci sufletul smerit, învăţat de experienţă, va spune: [...] „A Ta este Slava cerurilor, al meu însă este să plâng pentru pacatele mele"; „Domnul a arătat mare milă faţă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să-mi plâng toată viaţa pacatele mele. Aceasta este calea Domnului."
Indemn la pocăinţă universală
Aflăm la Sfântul Siluan repetate îndemnuri la pocăinţă adresate tuturor oamenilor. „Vă rog: pocăiţi-vă şi smeri-ţi-vă!"; „Voi toţi, oameni ai pământului, rugaţi-vă şi plângeţi-vă păcatele voastre, ca Domnul să vi le ierte!"; „O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai este vreme!"; „Ii rog fierbinte pe toţi oamenii să facem pocăinţă şi vom simţi milostivirea Domnului".
Sfântul Siluan socoteşte că este de datoria fiecărui păstor de suflete să îndemne la pocăinţă; dar şi o datorie a oricărui om conştient de importanţa şi binefacerile ei. De altfel, cel care a ajuns să cunoască bunătatea şi blândeţea lui Dumnezeu nu poate să nu dorească, din adâncul inimii sale, cu o dureroasă milă, pocăinţa tuturor oamenilor. „Domnul Cel milostiv dă sufletului când odihna în Dumnezeu, când o inimă dureroasă pentru întreaga lume, ca toţi oamenii să se pocăiască şi să ajungă în rai!"
Rugăciunea pentru pocăinţa tuturor oamenilor
Pentru toate aceste motive, Sfântul Siluan se roagă ca toţi oamenii să se pocăiască. „Doamne, întoarce (toate popoarele) de la ură şi rău spre pocăinţă, ca să cunoască toate iubirea Ta." „Doamne, zi lumii: «Iertate vă sunt vouă, tuturor, păcatele voastre!», şi ele vor fi iertate"; »Mă rog neîncetat lui Dumnezeu pentru voi, ca toţi să vă mântuiţi."
Jean-Claude Larchet

Dumnezeu este Iubire. Marturia Sfantului Siluan Athonitul, Editura Sophia

Mania, vrajmasul pacii lui Dumnezeu

 

Să întoarcem mânia împotriva patimilor

Gheronda, vreau să mă izbăvesc de mânie. Văd că este nepotrivit pentru un monah să se mânie.
- Mânia, mânia cea curată, este o putere a sufletului. Dacă cel blând din fire este ajutat să sporească duhovniceşte de blândeţea pe care o are, cel mânios este ajutat şi mai mult de această putere a sufletului care este mânia; este de ajuns ca puterea aceasta a mâniei să o îndrepte împotriva patimilor sale şi a celui viclean. Dacă n-o pune în valoare în această direcţie, va profita diavolul de ea. Cel blând din fire, dacă nu se luptă să dobândească bărbăţie, nu poate face salturi. Pe când cel mânios, dacă ia o hotărâre plină de bărbăţie şi-şi îndreaptă mânia împotriva răului, se înalţă de îndată. De aceea salturile în viaţa duhovnicească le fac cei care au puţină nebunie.
- Deci, dacă înţeleg eu bine, ar trebui să mă mânii pe diavol şi nu pe maici.
- La început te mânii pe ceilalţi; după aceea, dacă te nevoieşti, te vei mânia pe aghiuţă, iar la sfârşit vei ajunge să te mânii numai pe omul tău cel vechi, pe patimile tale. Străduieşte-te, aşadar, să te mânii numai pe aghiuţă şi pe patimile tale, iar nu pe maici.
- Mânia şi încăpăţânarea pe care le am sunt patimi copilăreşti?
- Nu, binecuvântato! Un copil mic este îndreptăţit să se mânie, să bată din picioare, să strige: „Nu vreau, nu vreau!". Insă, atunci când creşte, trebuie să le lepede pe acestea şi să păstreze doar simplitatea copilărească, nevinovăţia, dar să nu păstreze şi nebuniile copilăreşti. Şi vezi după aceea unde ajung unii!.. Atunci când se mânie, se dau cu capul de pereţi. Din fericire, Dumnezeu S-a îngrijit să-l facă pe om cu capul tare, şi aşa nu păţeşte nimic. Alţii îşi sfâşie hainele! Era cineva care din pricina mâniei îşi sfâşia în fiecare zi cămaşa. O făcea bucăţi. Se descărca pe cămaşă ca să nu se descarce pe alţii.
- Adică mânia este o răbufnire?
- Da, dar nu este mai bine ca omul să răbufnească asupra omului său celui vechi, decât asupra celorlalţi?
De ce ne mâniem ?
- Gheronda, eu nu consider că mă mânii, ci pur şi simplu doar mă enervez.
- Cum se poate asta, măi copilă? Dacă te enervezi, trebuie să te cercetezi să vezi dacă nu cumva ai patima mâniei. Altceva este dacă se enervează cineva şi scapă vreun cuvânt, pentru că este obosit sau are vreo problemă, vreo durere etc. Atunci, dacă celălalt îi spune „Bună ziua!", el poate să-i răspundă: „Mai lasă-mă în pace şi tu!" Bine, dar i-a spus „bună ziua", nu i-a spus ceva rău. El însă este obosit, are durerea lui, de aceea reacţionează astfel. Vezi, chiar şi cel mai răbdător măgăruş, atunci când îl încarci peste măsură, dă cu copita.
-Gheronda, atunci când nu sunt împăcată cu mine însămi mă enervez din orice şi reacţionez urât.
- Dacă nu eşti împăcată cu tine însăţi înseamnă că ai o indispoziţie sufletească şi este firesc după aceea să reacţionezi urât. După cum, când cineva este bolnav trupeşte, îşi pierde uneori răbdarea şi oboseşte, de pildă, să-i mai asculte pe ceilalţi vorbind, tot astfel şi atunci când nu se află într-o stare duhovnicească bună, îi lipseşte trezvia, răbdarea, îngăduinţa.
- Gheronda, cine-i de vină că mă mânii chiar şi pentru cel mai mic lucru?
- E de vină faptul că crezi că întotdeauna greşesc ceilalţi. La tine, mânia se trage de la gândurile de-a stânga pe care le ai faţă de ceilalţi. Dacă pui gânduri de-a dreapta, nu vei cerceta ce ţi-au spus sau cum ţi-au spus, ci vei lua greutatea asupra ta şi nu te vei mai mânia.
- Insă nu pot să cred că întotdeauna greşesc eu.
- Se vede că ai înlăuntrul tău o mândrie ascunsă. Să fii atentă, căci mânia are în ea îndreptăţire, mândrie, lipsă de răbdare, neruşinare.
- De ce astăzi oamenii se enervează atât de uşor?
- Acum şi muştele se enervează! Sunt încăpăţânate, ţin la voia lor!... Mai demult fugeau dacă le alungai. Dar acum insistă... Este însă adevărat că unele profesii din zilele noastre nu numai că nu ajută la dobândirea liniştii sufleteşti, ci chiar şi pe omul liniştit din fire îl pot face nervos.
- Gheronda, eu, atunci când eram în lume, mă mâniam mult. Aici, la mănăstire, de ce nu mă mânii?
- De multe ori omul se revoltă şi răbufneşte din pricina unor cauze exterioare, pentru că nu-şi găseşte odihna în ceea ce face, ci vrea altceva. Dar aceste reacţii exterioare sunt ca o pulbere care se scutură când omul găseşte ceea ce îl odihneşte.
„Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi!"
- Gheronda, indignarea vine din egoism?
- Nu întotdeauna. Există şi o indignare dreaptă, dumnezeiască. Proorocul Moise ţinea în mâini lespezile de piatră cu poruncile şi, când i-a văzut pe israeliţi jertfind viţelului de aur, le-a aruncat jos şi le-a spart, mişcat fiind de sfântă indignare. Inainte de a urca pe Muntele Horeb, ca să primească poruncile, le spusese ce trebuie să facă până se va întoarce. Apoi ei înşişi au văzut fulgerele pe Horeb, dar fiindcă Moise întârzia să se întoarcă, au început să caute un dumnezeu (căruia să i se închine). Au mers, aşadar, la Aaron şi i-au spus: „Nu ştim ce se întâmplă cu Moise. Cine ne va povăţui acum? Scoală-te şi fă-ne dumnezei care să ne conducă!" La început Aaron s-a împotrivit, dar apoi a cedat. Deci s-au trudit de au făcut un cuptor, au aruncat într-însul toate obiectele de aur pe care le primiseră de la egipteni înainte de plecarea din Egipt, şi au făcut un viţel de aur. L-au aşezat pe o piatră şi au început să bea şi să petreacă. „Ăsta ne va conduce", spuneau ei. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Coboară repede, căci poporul s-a lepădat de Dumnezeu". Pe când cobora Moise din Sinai, a auzit strigăte. Isus al lui Navi, care îl aştepta puţin mai jos, l-a întrebat: „Ce se întâmplă? Ne-au atacat duşmanii?" „Aceste strigăte nu sunt de război, ci de petrecere", i-a spus Moise. Când s-au apropiat, ce să vadă? Israeliţii petreceau şi se bucurau că viţelul avea să-i conducă în Pământul Făgăduinţei! Vezi, era de aur!... Atunci Moise s-a mâniat şi a aruncat jos tablele cu poruncile şi le-a spart.
Se poate ca un om duhovnicesc să se enerveze, să se indigneze şi să strige, dar pentru probleme serioase şi duhovniceşti. Nu are însă răutate înlăuntrul său şi nici nu-i face rău celuilalt. Oare nu spune Da-vid: „Mâniati-vă şi nu păcătuiţi"?
„Gatitu-m-am şi nu m-am tulburat"
- Gheronda, cum să scap de mânie?
- Scopul este să nu ajungi la mânie. Şi laptele, dacă nu apuci să-1 dai jos de pe foc atunci când se umflă, se varsă.
- Şi cum să fac să nu ajung să mă mânii?
- Este nevoie de trezvie. Să te supraveghezi pe tine însăţi şi să-ţi stăpâneşti mânia, ca să nu se înrădăcineze înlăuntrul tău patima, căci după aceea, chiar şi cu securea de vrei să o tai, ea va da mereu lăstari. Să-ţi aduci aminte de ceea ce a spus David: „Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat". Ai văzut ce făcea acel monah? De îndată ce ieşea din chilia sa, îşi făcea cruce şi spunea: „Dumnezeul meu, păzeşte-mă de ispite!" şi era gata să înfrunte ispita. Ca şi cum ar fi fost într-un post de observaţie din care privea să vadă de unde avea să-i vină ispita, ca să se apere. Dacă vreun frate se purta urât cu el, era gata să-i răspundă cu blândeţe şi smerenie. La fel să faci şi tu.
- Gheronda, uneori, când apare o ispită, îmi spun în sinea mea: „N-o să scot o vorbă", dar până la urmă tot izbucnesc.
- Ce înseamnă că izbucneşti? Şi după ce izbucneşti, ce se întâmplă? Iei foc? Se pare că nu ai prea multă răbdare, de aceea rabzi până la un punct, după care răbufneşti. Mai ai nevoie de încă puţină răbdare... înainte de a vorbi, să zici de două-trei ori Rugăciunea lui Iisus, ca să primeşti puţină lumină. Era o femeie care atunci când se mânia spunea „Crezul" şi abia după aceea vorbea. Vezi ce nevoinţă fac unii oameni din lume!
- Ce să fac când reacţionez la purtarea urâtă a unei surori?
- S-o priveşti pe soră cu bunătate. Să te străduieşti să o îndreptăţeşti cu dragoste. Aceasta te va ajuta să dobândeşti în chip firesc o stare duhovnicească bună şi statornică. Iar dacă va veni patima mâniei, va găsi ocupat locul inimii tale de către dragoste şi nu va mai putea rămâne, ci va pleca.
Cu smerenia şi tăcerea potolim mânia
- Gheronda, cum poate cineva să-şi potolească mânia?
- Mânia o potolim cu smerenia şi cu tăcerea. De ce spunem că şarpele este înţelept? Deşi are o armă puternică, otrava, cu care poate să ne facă mult rău, totuşi atunci când aude un zgomot cât de uşor, îndată pleacă; n-o înfruntă făţiş, ci se retrage din faţa mâniei. Tot astfel şi tu, dacă cineva îţi spune vreun cuvânt şi te jigneşte, să nu-i răspunzi. Dacă taci, îl dezarmezi pe celălalt. Odată la Colibă, Dikas, motanul cel mare, a văzut o broscuţă si s-a dus să o lovească, aceea însă nu s-a mişcat deloc. Atunci Dikas a lăsat-o şi a plecat. Broscuţa cu tăcerea şi cu... smerenia ei l-a biruit. Dacă s-ar fi mişcat puţin, Dikas ar fi sărit asupra ei şi ar fi dat în ea ca într-o tobă.
-Atunci când eu şi o altă maică nu cădem de acord într-o anumită privinţă şi fiecare ţine la părerea ei, ajungem la impas şi mă enervez.
-Ascultă, una din voi trebuie să se smerească şi să cedeze; altfel nu se poate. Dacă doi oameni vor să treacă un lemn lung printr-o uşă mică. trebuie ca unul să dea înapoi, ca să intre mai întâi celălalt. Altminteri, nu vor putea să treacă. Când fiecare insista în părerea sa este ca şi cum s-ar lovi cremenea de piatră şi ar sări scântei. Farasioţii, când cineva insista în părerea lui, spuneau: „Haide, să fie capra a ta şi ţapul al meu". Şi astfel evitau cearta. In tot cazul, cel care cedează, câştigă, deoarece se lipseşte de ceva, face o jertfa, iar asta îi aduce bucurie şi pace.
- Cum stau lucrurile atunci când cineva se poartă corect în afară şi cedează în faţa celuilalt, dar înlăuntrul său se împotriveşte?
-Aceasta înseamnă că înlăuntrul său mai trăieşte încă omul cel vechi şi se luptă cu el.
- De ce însă, Gheronda, deşi se poartă corect, nu are pace înlăuntrul său?
- Cum să ai pace? Ca să aibă omul pace, şi lăuntric trebuie să aibă o aşezare duhovnicească bună. Atunci pleacă mânia, neliniştea şi vine în om pacea lui Dumnezeu. Iar atunci când vine pacea în sufletul său, face să dispară fumul mâniei, se curăţesc ochii sufletului şi vede limpede. De aceea Hristos numai despre cei „făcători de pace"'spune că „fiii lui Dumnezeu se vor chema".
Cuviosul Paisie Aghioritul
Patimi si virtuti, vol. V, Editura Evanghelismos

Da, suntem în război! Dar dacă românii se vor trezi, nu vor putea fi opriți de nimeni!

Părinte, cum vedeţi poziţia României în eventualitatea unei conflagraţii mondiale? Credeţi că un război este iminent?
Da, suntem în război! Şi ar fi bine să înţelegem asta înainte să fie prea târziu. În primul rând, a fost şi va fi totdeauna în această lume un război al răului împotriva omului. Dacă nu înţelegem acest lucru şi ne culcăm pe o ureche cum că e pace, sigur ne pierdem. Cu totul!
În al doilea rând, suntem, ca ţară, în război. Am fost în război cu Irakul, am fost în război cu Serbia, suntem în război cu Siria. Chiar dacă implicarea ţării noastre este una marginală, incompetentă, aş putea spune chiar laşă, după tiparul clasei politice. Dar atâta vreme cât aliaţii noştri din NATO sunt implicaţi, ba chiar oferim spaţiu aerian şi terestru, ba chiar trimitem şi trupe, este absurd să pretinzi că nu suntem în război. Doar că este un altfel de război decât cele vechi, unul mult mai viclean şi mult mai complet.
De pildă, foarte multă lume se teme că ar putea începe al treilea război mondial. Dar al treilea război mondial a fost şi s-a dus! A început prin 1947 şi s-a terminat prin 1991, fiind numit „Războiul rece”. Dar a fost aşa de rece încât a cuprins mai toată lumea, în afara ţărilor numite „nealiniate”, adică aşa-zişii neutri. Şi în războaiele dintre cele două tabere au căzut, în timpul acestui război zis „rece”, între 8 şi 15 milioane de oameni, după felurite estimări. În Cambogia şi Coreea, în Cuba, Angola, Columbia sau Ecuador, în Panama sau Egipt, în Vietnam şi India, pe toate continentele. Dar vedeţi cât de mare este viclenia şi puterea de înşelare a celor care conduc lumea? Au purtat un război global, în care s-au cheltuit mai multe resurse decât în primele două războaie mondiale la un loc; au ucis direct milioane şi milioane de oameni, au devastat ţări întregi şi continente chiar; au răsturnat şi re-instaurat regimuri dictatoriale, democratice sau pseudo-democratice, au umplut lumea de buncăre, arsenale şi cimitire. Iar oamenii încă se întreabă când va porni al treilea război mondial care a fost purtat şi s-a şi terminat. Vedeţi, acesta este primul război de care v-am vorbit, războiul răului împotriva omului, lucrarea înşelării, care se face cu mare putere în zilele noastre și care îl orbeşte pe om în aşa măsură încât nu mai vede nici măcar ceea ce are chiar în faţa ochilor.
Ori acum a început deja al patrulea război mondial! Pe de-o parte sunt aşa-numitele ţări NATO şi sateliţii lor de pe alte continente, de cealaltă parte BRICS-ul cu ţările sale. Aşa că, parte a NATO fiind România, a fost deja târâtă în război, oricât de mult ne-am dori să ne ferim de asta. Întrebarea care se pune este dacă şi când vor ajunge confruntările armate şi pe teritoriul României. Aceasta este de fapt temerea multora şi pe bună dreptate. Să ne apere Dumnezeu de această încercare!
Ce este BRICS-ul şi de ce NATO este în conflict cu el?
BRICS-ul este o alianţă formată din Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud (South Africa). După cum se vede cuprinde jumătate din populaţia lumii doar în această formă, fără a socoti statele asociate direct sau indirect. Şi, dată fiind creşterea economică şi demografică, militară şi ştiinţifică a acestor ţări, este evident că au potenţialul necesar pentru a contrabalansa dominaţia SUA şi chiar a prelua conducerea lumii. Evident, acest lucru este inacceptabil pentru puterile ce conduc din umbră Guvernul SUA. Astfel încât războiul, pe multiple planuri, a devenit inevitabil. Pentru că SUA nu a ştiut niciodată să aibă aliaţi reali, pe care să-i respecte, ci doar aliaţi conjuncturali, de care să se folosească. Această atitudine a făcut-o să fie lipsită de prieteni reali, dar şi de vreo prietenie reală faţă de vreo altă ţară. Ca urmare nu a ştiut nici să permită o tranziţie paşnică, elegantă, demnă a autorităţii, nici să dea un răspuns de acest fel. Soluţia a fost în realizarea unei alianţe forţate în jurul ei, care se bazează pe frică. În Europa, pe frica faţă de Islam şi necreştini, alimentată dibaci. În Asia, pe frica faţă de China şi respectiv Japonia, dar local şi pe alte asemenea temeri sau conflicte. Uneori nu i-a reuşit, aşa cum nu a reuşit să menţină conflictul dintre India şi China, de pildă. Cele două ţări au izbutit să se împace şi să acţioneze unitar, spre binele lor. Însă în Africa şi Orientul Apropiat planul a izbutit. Regimurile stabile au fost distruse şi, de fiecare dată, prin intervenţia SUA. Şi, de fiecare dată, rezultatele au fost catastrofale pentru ţările respective. S-a creat astfel un potenţial major, mereu amplificat, de dezorganizare, violenţă, sărăcie, prin care, pe de-o parte, se justifică menţinerea intervenţiei SUA şi a aliaţilor ei – sau, mai bine zis, a slugilor ei – într-un loc sau altul, iar pe de altă parte, se creează instrumente de presiune asupra ţărilor care ar putea fi deranjante, asupra grupărilor sau comunităţilor incomode. Indiferent că este vorba despre poporul german, poporul român, Ungaria sau oricare alta. Bineînţeles, BRICS-ul este silit să răspundă, mai ales că există şi un complex război economic, ideologic etc.
Şi România este prinsă la mijloc.
Ar fi bine să fie la mijloc. Din păcate suntem într-o tabără, nu în neutralitate. Şi nu într-o tabără bună.
Credeţi că este mai bine să fim cu Rusia? Ştiu că şi Părintele Justin şi alţii ne-au prevenit în privinţa Rusiei.
Cred că este bine să fim cu România. Cu Ţara, vreau să spun, nu cu mizeria de stat care îşi zice român, dar care oprimă poporul şi distruge ţara.
Din păcate, în situaţia în care ne-a târât clasa politică nu prea avem de ales. Îi pasă cuiva de popor? Îi pasă cuiva de ce vor oamenii? Politicienii vorbesc în numele nostru, dar nu le pasă decât de ce pot stoarce de la noi. Vorbe goale! Că să fim cu Rusia, că să fim cu SUA, că să fim neutri… Depinde oare de noi?
Dar, ca să nu credeţi că nu răspund la întrebare: să fim cu cel care ne dă mai mult! Să vedem care este interesul naţional şi pe acela să îl urmăm. Ce credeţi, când Germania şi Italia au sprijinit Ungaria să pună cizma pe Ardeal nu ştiau ce nedreptate fac? Ba o ştiau foarte bine! Au spus-o făţiş! Şi totuşi au făcut-o, pentru că era în interesul lor. Aşa se face politica, dragii mei. Rece, ba chiar cinic. Idealismul îşi are în politică locul lui: să îţi iubeşti ţara, să îţi iubeşti poporul şi să poţi să faci orice pentru el. Mai mult decât atât este greu să gândească până şi cel mai bun politician. Doar sfinţi ca Ştefan al Moldovei, Iustinian sau Constantin cel Mare şi alţii asemenea au putut merge mai departe, la o concepţie morală, creştină a statului şi a politicii internaţionale. Astăzi aşa ceva nu prea există.
Deci eu nu vreau să mergem cu Rusia, pentru că nu am încredere în ea. Dar dacă am avea politicieni români – nu incompetenţii şi trădătorii de acum, nu politicienii infractori de acum, ci români, dacă nu creştini adevăraţi, măcar patrioţi… Dacă am avea asemenea politicieni, ar fi în stare, şi fără sfaturile mele de om mărunt, să ne lege de China în primul rând, de India, de Africa de Sud şi de alte ţări, astfel încât să avem garanţii suplimentare faţă de Rusia. Pentru că, este adevărat, astăzi Rusia vine către români. Da, chiar vine, zâmbeşte către popor, chiar dacă la politicienii noştri, care sunt din tabăra opusă, se răsteşte. Dar, iată, Rusia a deschis la Moscova şcoli în limba română pentru românii de acolo. Jalnic este că a făcut asta la cererea Republicii Moldova, pentru că Statul zis român un deget nu a mişcat pentru românii din Rusia, Kazahstan sau Caucaz… Rusia scoate cărţi în limba română, despre istorie, despre credinţă, în care spune adevăruri pe care cândva le ascundea, le nega. Recunoaşte, pentru prima dată după secole, vechimea noastră pe acest pământ. Sunt semne bune, dar nu de ajuns. Politica ocupaţiei din Transnistria, care este o ocupaţie rusească, este încă puternic antiromânească, duşmănoasă. Vocile antiromâneşti de origine rusă din Republica Moldova şi din alte părţi se aud încă puternic. Iar istoria modernă stă mărturie cum ruşii, ca aliaţi, ne pot face mult rău, aşa cum au făcut la Turtucaia şi în alte bătălii hotărâtoare din primul război mondial. Bătălii pierdute numai şi numai prin manevre trădătoare ale trupelor aliate ruseşti. Ca urmare, în ciuda unei mişcări ruseşti către România, în sensul bun al cuvântului, eu sunt foarte suspicios. Totuşi există o anumită mişcare de apropiere, ceea ce înseamnă că avem de unde negocia.
Dar ce avem de negociat cu SUA? Nimic, politicienii noştri dau totul pe gratis acestei puteri! Vedeţi, eu nu vorbesc aici despre simpatii sau antipatii şi alte copilării d-astea. Politica se face pe interes, iar politica cinstită pe interesul naţional, al poporului, al celor care te-au ales… Ori acum România ar trebui să negocieze şi să renegocieze cu SUA. Să spună: noi nu vrem exploatări de gaze de şist, nici de către voi, nici de către alţii; noi nu vrem exploatări miniere uriaşe, cu atât mai mult cu cianuri; noi nu vrem organisme modificate genetic, nici propaganda perversiunilor; noi vrem energie ecologică, agricultură ecologică, o viaţă morală, sănătoasă, demnă. Vă sprijinim în cercetare, dar centrele de cercetare să fie aici, să ne rămână copiii şi nepoţii în ţară. Şi tot aşa! Dar politicienii noştri sunt foarte proşti. Nici măcar comisioanele nu şi le negociază bine. Sunt atât de proşti încât înlătură orice opoziţie reală, uitând că fără o asemenea opoziţie nu mai au ce negocia, că ei sunt deja antamaţi! Şi dacă nici la nivelul acesta, de şmecherie de cartier, politicienii nu se descurcă, ce să facă ei în faţa unor diplomaţi de profesie şi a unor puteri reale? Aşa că noi degeaba vorbim dacă să fim cu SUA ori cu BRICS ori mai ştiu eu cu cine! Vânzătorii care ne conduc ne-au vândut şi pe noi, şi pământul nostru, şi pădurile noastre, până şi organele noastre, totul.
Şi atunci naţionalizarea ar fi o soluţie?
Cum să fie naţionalizarea o soluţie?
Naţionalizarea resurselor naturale. S-a propus de către unii naţionalizarea resurselor naturale, ca soluţie împotriva jafului Statului.
Adică să dăm Statului toate resursele naturale pentru ca să fie apărate de jaful statului? Adică să luptăm ca să mai vândă o dată ceea ce a vândut deja după 1989?
Dar să fie şi o lege care să apere resursele naturale.
Păi şi până acum nu au fost asemenea legi? Dar nu Statul dă legile? Suntem chiar atât de lipsiţi de discernământ? Statul actual a avut în mână, din ianuarie 1990, toate resursele ţării. Toate! Ape, pământ, subsol, aer, energie, oameni, cultură, credinţă, tot, tot, tot! Şi a vândut sau a distrus tot! Şi voi vreţi să daţi din nou acestui Stat, acestei clase politice, tot ceea ce a vândut deja cel puţin odată, ca să le vândă iar! Dar nu vedeţi că singurele lucruri pe care Statul nu le-a vândut au fost cele din proprietatea oamenilor?
Dar şi oamenii au vândut mult, inclusiv către străini. Şi pământ, şi case, tot.
Da, pentru că au urmat exemplul şi îndemnul Statului, pentru că au făcut ceea ce Statul i-a învăţat şi i-a pus să facă. Suntem singurul Stat atât de dement – vă rog să spuneţi aşa, „dement”, căci asta este demenţă – încât să îşi vândă pământul către străini. Şi asta este o hoţie şi o infracţiune şi o trădare naţională. Constituţia interzice colonizarea de populaţii străine pe teritoriul României, dar ei dau voie la vânzarea imobilelor către străini, ceea ce înseamnă că România poate fi colonizată în voie. Este o lege anticonstituţională, dar nimeni nu a sesizat până astăzi acest lucru. Nici n-am mai spus că Legea Românească – şi orice Constituţie ar trebui să ţină seama de rânduielile noastre străbune – Legea Românească nu dă voie niciodată să se vândă pământ unui străin, sub niciun cuvânt. De fapt şi vânzările de acum sunt ilegale, pentru că sunt făcute sub o lege neconstituţională. Şi vor fi anulate, aceste vânzări, mai devreme sau mai târziu, iar pământul va redeveni românesc. Într-o Românie demnă niciun cetăţean străin şi nicio firmă străină nu pot deţine proprietăţi sau imobile. Pot să le închirieze sau arendeze, dar nu să le deţină.
Oricum, ca să revenim la întrebare, cred că este o greşeală uriaşă să se lupte cineva pentru naţionalizarea resurselor naţionale. Asta înseamnă să le dăm iarăşi Statului. Păi un oarecare prim-ministru a vândut resursele platoului continental încă înainte să-l obţină la Haga! Vă daţi seama ce fericiţi sunt politicienii de asemenea iniţiative cetăţeneşti?
Şi care ar fi soluţia?
Să schimbăm clasa politică. Să interzicem toate partidele politice şi să impunem votul nominal. Să interzicem reclamele electorale. Campania electorală să fie doar prezentarea programului politic şi atât. Fără cântecele, dansatoare, daruri, afişe. O prezentare clară, asumată sub semnătură autentificată la notariat. Şi oricare cetăţean să-l poată da în judecată pentru escrocherie pe acel politician care nu şi-a respectat programul asumat. Atunci am avea oameni politici liberi de robia finanţelor electorale, care ar răspunde penal pentru încălcarea voită a programului asumat. Am scăpa de iubirile electorale şi alte asemenea manipulări. Lipsa partidelor politice – care sunt doar grupări de influenţă pentru obţinerea puterii în Stat – ar limita puternic orice manevre electorale nedemne, orice mascare a corupţiei şi alte asemenea practici. Dar nu o să avem aşa ceva până când românii nu se trezesc.
Şi se vor trezi? Iar dacă se vor trezi, vor fi lăsaţi de puterile externe să schimbe lucrurile?
Dacă aş fi proroc v-aş spune ce va fi. Eu doar sper. Şi cred. „Cred în sfinţi, dar şi-n voinici, cred în flori şi-n cremeni, căci vitejii mucenici, cu haiducii-s gemeni”… Cred şi sper. Cred că într-o zi românii se vor trezi şi vom avea din nou, măcar pentru o vreme, o Românie demnă, cu fruntea sus, aşa cum ar trebui să fie orice ţară.
Să ştiţi că eu sunt un fricos şi un leneş. Mulţi au zis că eu sunt harnic şi curajos, dar nu-i aşa. Eu sunt un fricos şi un leneş. Dar nu pot să nu muncesc şi 24 de ore pe zi, dacă este nevoie, nu pot să înfrunt orice stă împotriva Adevărului şi a Neamului Românesc. Nu pot. Aşa că, deşi sunt un fricos şi un leneş, lupt să fac ceea ce trebuie. Pentru că am înainte chipurile înaintaşilor. Îmi aduc aminte de munca titanică a părinţilor mei pentru a creşte şi educa patru copii în dragoste de cultură, de istorie şi de Ţară, în vreme ce în jur toată lumea ajungea să scuipe şi cultura română, şi istoria, şi Ţara. Îmi aduc aminte de rugăciunile bunicii mele, de chipul bunicului când îşi amintea de şirul de suferinţe prin care a trecut ca orfan de război, copil de trupă, ofiţer, profesor etc. Îmi aduc aminte de ţăranii zdrobiţi de Statul aşa-zis român în 1907 şi care apoi, în 1916-1919, au apărat cu viaţa lor Ţara, în condiţii cumplite, greu de închipuit astăzi. Îmi aduc aminte de eroii şi suferinţele altor generaţii, de-a lungul a sute şi mii de ani. Îmi este ruşine de ei! Îmi este prea ruşine de ei ca să mă pot supune lenei sau fricii. Şi am nădejde că amintirea lor, rugăciunile lor, jertfele lor vor străbate prin negura din jurul nostru, vor străpunge împietrirea românilor de astăzi şi îi vor trezi din somnul de moarte, cu adevărat de moarte, în care au fost vârâţi. Iar dacă se vor trezi, nu vor putea fi opriţi de nimeni!
Uitaţi-vă la Ungaria de astăzi! Stă împotriva puternicilor NATO, împotriva puternicilor UE şi merge mai departe. Este o pildă bună. Aşa cum a fost o pildă rea în timpul hortismului şi în alte clipe, acum este o pildă bună. Are nu doar curaj, ci şi pricepere. A ştiut să joace şi cartea chinezească, şi cartea rusească, şi cartea americană, şi cartea europeană. A negociat în toate părţile. Şi chiar dacă nu a câştigat cât ar fi vrut – că ar fi vrut şi Slovacia, şi Croaţia, şi Transilvania, şi Banatul ş.a.m.d. – totuşi a câştigat îndeajuns cât să stea mai bine ca România, deşi este mult mai mică. Deci, iată, se poate. Şi, mai mult decât atât, merită! Merită să stai cu demnitate, chiar dacă este să mori. Că ştii, cel puţin, pentru ce ai trăit. Ori mulţi dintre bătrânii noştri mor astăzi cu ruşinea că au trăit degeaba. Sunt atâţia cei care sunt născuţi acum şaptezeci-optzeci de ani. Nu au luptat în război, nu au luptat în Rezistenţa Antisovietică, nu au făcut altceva decât să-şi ia un salariu, să se supere şi să se distreze, cum şi cât au putut. Iar acum sunt pe moarte. Dacă au câte un copil, doi, adesea este deja plecat din ţară, uneori mort. Şi foarte des nu au nepoţi, sau au câte unul sau doi, de asemenea plecaţi. Sunt singuri. Şi simt că nu au făcut nimic cu viaţa lor. Dumnezeu le-a dat mulţi ani, dar ei i-au irosit. Sper să nu fie aşa pentru generaţiile mai noi. Să fie cât mai puţini cei care vor urla de durere şi de frică în faţa morţii, ştiind că au trăit degeaba. Să fie cât mai mulţi cei care, atunci când va fi să treacă dincolo, să meargă cu fruntea sus, ştiind că aşa au şi trăit.

Comunicare fara comunicare

Andrei Plesu

Comunicare fara comunicare [ citire in aprox. 3 minute ]

 

Deunăzi, mă aflam în anticamera unui cabinet medical. La un moment dat, pe scaunele de alături, s-au aşezat o doamnă şi fiul ei, un băiat de vreo 7-8 ani. De îndată ce mama i-a scos paltonul, tînărul a extras din buzunar un smartphone şi s-a cufundat, solitar, în utilizarea lui. Nu ştiu exact cum anume se folosea de sofisticatul instrument.

 

Comunica ceva pe „Facebook”? Se angaja în energice jocuri electronice? Fapt e că, din clipa în care a intrat „în dialog” cu telefonul, copilul a apucat pe o orbită cu totul străină de lumea din jur. Privea halucinat, lovit, brusc, de un autism irepresibil, ecranul din mîna lui stîngă şi zburda, agil, cu degetele mîinii drepte, pe suprafaţa lui luminoasă. Era „branşat”, dar singur. Nu vorbea cu nimeni (nici cu maică-sa), nu punea întrebări, nu privea în jur, nu vedea oameni şi obiecte, nu percepea nimic din ce se petrecea în preajma lui.

 

Am văzut din ce în ce mai multe scene asemănătoare în varii locuri publice. Iar protagoniştii nu erau neapărat copii. Am văzut cupluri, aşezate la o masă de cafenea sau pe o bancă în parc, cu telefoanele în mînă, trimiţîndu-şi, harnic, SMS-uri. Sau jucîndu-se fiecare pe aparatul lui, în ignorarea totală a celuilalt. Se spune că trăim într-o „eră a comunicării”. Şi e adevărat că mesaje şi informaţii ale tuturor şi de peste tot se prăvălesc torenţial asupra noastră. Viteza şi cantitatea comunicării au crescut enorm, dar, paradoxal, asta s-a întîmplat pe socoteala dialogului real, a cuvîntului rostit, a schimbului de priviri. Nu mai vorbim „faţă către faţă”, „ochi în ochi”. Au dispărut gestul, mimica, tăcerile semnificative. Limbajul – în mod normal unealtă şi substanţă a comunicării – tinde spre o inexpresivă standardizare. Se spune „txt” în loc de „text”, „k” în loc de ”ca”, „vb”, în loc de „vorbim”. Se „diluieşte”, se „şeruieşte”, „se dau like-uri”.

 

Limbajul – în mod normal unealtă şi substanţă a comunicării – tinde spre o inexpresivă standardizare.

 

„A socializa“ nu mai înseamnă a întreţine relaţii vii şi durabile, ci „a fi în contact” cu reţele cît mai ample (şi adesea anonime) de „feisbuchişti”, „tuiterişti”, „blogări”, „forumişti” etc. Comunicarea devine, astfel, un soi de pălăvrăgeală nomadă, un zumzet gregar, un „mecanism” inter-personal, în care, însă, persoanele reale sunt absente prin masificare. „Comunici“, dar o faci, la propriu şi la figurat, „în deşert“. Adică „degeaba”, fără o autentică achiziţie de sens şi în pustietatea izolării tale de fiinţa adevărată, de „fiinţa de carne” a celorlalţi.

 

Comunicarea fără comunicare (şi fără „cuminecare” ar fi spus Noica) nu e, totuşi, o invenţie atît de nouă. Dialogul cu ceilalţi nu se suspendă numai prin inflaţie (electro)tehnică, ci şi prin „vorbirea în bobote”. E principala dexteritate a politicienilor autohtoni. Toţi vor să fie „buni comunicatori”, dar de fapt au deprins îndemînarea (dacă nu cumva e vorba de o calitate înnăscută) de a înşirui, volubil, cuvinte goale, fraze pompoase şi fără conţinut, manevre de eschivă retorică faţă de orice gînd clar, faţă de orice convingere sinceră. Abilitatea de a perora fără să spui nimic e, pare-se, înzestrarea obligatorie a cuiva care vrea să-şi asigure o carieră publică de succes.

 

În anumite restaurante, uneori bine garnisite şi frecventabile, se cultivă şi o altă specie a comunicării sacrificate. Te aşezi la masă şi, dintr-odată, năvălesc în sală echipe voioase de dansatori şi cîntăreţi, menite să te înveselească, să-ţi stimuleze patriotismul (căci spectacolul e, întotdeauna, folcloric) şi să transforme digestia într-un accident intermitent şi „trivial” (căci insensibil la „cultură”). Dacă ai şi pretenţia, sau nevoia, de a sta de vorbă cu alţii, de a transforma stricta ingurgitare în „comesenie”, în bucuria de a dialoga (tandru, profesional, sau prieteneşte) cu  cei de-alături, sfîrşeşti într-o iritantă frustrare. Nimeni nu aude ce spun ceilalţi, aşa că, foarte curînd, toţi renunţă. În cel mai bun caz se schimbă zîmbete. Sau, ca să revenim la începutul articolului nostru, se scot de prin buzunare telefoane „de fiţe” şi se face un melancolic schimb de mesaje. Eşti singur, dar „comunici”. Eşti singur.