PENTRU CELE DOUĂ CHIPURI ALE SMERENIEI: CEA NEFĂCUTĂ - DUMNEZEIASCĂ, ŞI CEA FĂCUTĂ – ASCETICĂ
Kenoza constă şi în aceea că Făcătorul a tot ce este a luat asuprăşi
„chipul" făpturii, şi chip de rob: întruparea - înomenirea. îl Cunoaştem
ca om real, chiar dacă nu a încetat să fie şi Dumnezeu. Noi lepădăm
ideea păgubitoare a dochetismului. El cu adevărat este Dumnezeu-Om. In
actul Său de Suire-înălţare nu era prezent actul dezîntrupării.
Şi astfel deşertarea - kenoza - nu s'a sfârşit pe Cruce, nici în
mormânt şi în pogorârea la iad, nici în învierea Lui şi în înălţare. Ea
trebuie înţeleasă nu numai în aceste limite, dar şi întru aceea că El,
purtătorul aceleiaşi De-Sine-Fiinţe carea este şi în Tatăl, toate le dă
Tatălui Său. Dintru aceasta zărim că şi Tatăl, în cea mai-nainte-de-veci
Naştere a Fiului, Şi-a deşertat întreaga plinătate, vărsându-o în Cel
Născut: Deşertarea Tatălui. Prin urmare, iubirii lui Dumnezeu îi este
propriu absolutul deşertării. In Dumnezeu, într'un chip de neînţeles
nouă, se îmbină două extreme: pe de-o parte plinătatea Fiinţei, şi pe de
alta, plinătatea micşorării de sine, a smereniei. El, Dumnezeul nostru,
este absolut în toate mişcările Lui: El este absolut „marele", şi tot
El - nesfârşit „micul".
Nouă ni s'a descoperit Dragostea nemărginită, în unimea ei cu tot aşa
o nemărginită smerenie. în smerenie se află măreţia. Pentru faptul că
Hristos S'a smerit pe Sine, i s'a dăruit Nume mai presus de tot numele:
Tot carele se înalţă pre sine smeri-se-va, şi cel ce se smereşte pre
sine se va înălţa (Lc. 14: 11). Şi Părinţii noştri au înclinat să creadă
că, dacă singură mândria a fost destul pentru cădere, atuncea nu
destulă este singură smerenia pentru mântuire?
Arhim. Sofronie Saharov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu