Cocalarul și vinul sfințit

            Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de București: un ins certat cu școala și cu bunul simț, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-și umfla mușchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete și lanțuri de aur la gât, îndrăgostit nebunește de manele. Când făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam și-i dădea pe Adi Minune și Vali Vijelie la maximum, înnebunindu-i pe vecini cu muzica de mahala și cu mirosul de mici.

Când m-am mutat în cartierul Militari apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a șoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulți vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut și i-a tăiat cu cuțitul. În ciuda sesizărilor la poliție el era de neatins, iar reclamanții se trezeau imediat cu mașinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltratați ori nevestele hărțuite. Am înțeles că poliția era neputincioasă în fața lui abia la a treia sesizare, când polițistul de proximitate m-a luat de-o parte și mi-a spus să o las mai moale cu nemulțumirile dacă vreau să nu o pățesc mai rău. Mădălin era stăpânul zonei, peștele celor mai multe prostituate din cartier și organizatorul celor mai multe activități comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine și când are dreptul să joace fotbal pe terenul școlii de vis-a-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente și toate reparațiile și acțiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voința lui.

După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin și de oamenii din banda lui chiar în fața blocului. Făcându-mă că nu știu că ei mi-au spart apartamentul și că ei știu de sesizările mele la poliție împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pâna la etajul 6, promițându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat râsul și mă așteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu și o ploaie de pumni și lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neașteptat:

– Haideți băieți să-l ajutăm pe dom` profesor.

Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la țară și nu m-am lăsat până nu i-am îmbătat. După ce vinul și-a făcut efectul și limbile s-au dezlegat, au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine și chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând și povestind vrute și nevrute, râzând cu ei și arătându-mi simpatia față de stilul lor de viață, am ajuns după câteva ore să devenim apropiați. Abia ținându-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn și a decretat:

– Dom` profesor e de-acum fratele meu și tre` să spuneți tuturor băieților că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.

Simpatia lor față de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat și m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie și deși multe apartamente au mai spart în zonă și chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată și chiar mi-au adus înapoi un costum, câteva cărți și două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau și le răspundeam la fel, deși mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.

De mai multe ori veneau la ușa mea și-mi cereau ba o bormașină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la câte-o școală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe câte-un golan minor din gașca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internațional, apărându-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la ușa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut și cum m-am împrietenit cu hoții, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobișnuit dintre ”cei buni” și ”cei răi”, dintre interlopi și universitari, făcând din relația noastră subiectul unui interesant articol.

Cu vremea întâlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre pușcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja șmecher – cel mai înalt grad în ierarhia informală a deținuților și unul din cei mai influenți puscăriași. Discuțiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori și grație lui deținuții și gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu și mi-au povestit numeroase cazuri neobișnuite, pe care le-am prezentat în câteva povestiri, articole și studii de caz. Am reușit să obțin de la conducerea administrației centrale a pușcăriilor autorizația să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial și scăzută din pedeapsă. Cu această autorizație am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atât de important încât teza mea de doctorat a fost una din cele mai bune lucrări susținute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vândută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiționată, el reușind să iasă din pușcărie cu 2 ani înainte de termen.

Eliberarea lui a fost un eveniment pe care gașca trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfârâiau continuu pentru a asigura fripturile și micii pentru toți cocalarii zonei. Însuși Adi Minune și Vali Vijelie au venit și au cântat la această petrecere, iar versuri precum: ”pușcărie, pușcărie / urâtă mi-ai fost tu mie” ori ”n-ai venit la vorbitor / curvo vezi că te omor” au răsunat până târziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el și le-a cerut maneliștilor să compună pe loc o serie de cântece pentru mine. ”Dom` profesor ești deștept / i-ai tras pe gabori în piept” a fost refrenul cel mai cântat în acea seară ca omagiu adus mie – eliberatorul lui Mădălin.

În a doua seară m-am trezit cu el la ușa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea și despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tâlhari. Era plin de optimism și avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mânăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulțumit pentru ajutor și a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică – lucru neobișnuit pentru el. S-a spovedit și apoi a plecat la mânăstirea Neamț să se călugărească.

Banda lui și-a continuat activitatea la fel cum și-o continuase și în timpul detenției lui, dar mai puțin agresivă, mai puțin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse țări la furat. Cei rămași s-au băgat în politică și i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu – idolul absolut al lui Mădălin și al întregii bande. Între timp eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin s-a șters tot mai mult din memoria mea, lăsând locul altor evenimente și personaje mai actuale.

În săptămâna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu câțiva prieteni. La izvorul tămăduirii am întâlnit un pustnic român care vorbea câtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult și eu. Călugărul care mă însoțea mi-a șoptit că cel care vorbește este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorințele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Când a aterizat pe helioportul de la mânăstirea Marea Lavră, cei mai mulți călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă și să dea mâna cu presedintele României, mai ales că venise cu o donație importantă pentru cele mai multe schituri și chilii românești. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legământ cu necuratul și are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toți călugării au făcut atunci câțiva pași înapoi, iar starețul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut așa ceva în jurul lui.

L-am privit cu atenție – era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care și-o mângâia cu niște degete foarte lungi și subțiri. Se diferenția de ceilalți călugări și preoți întâniți pe Muntele Sfânt prin corpul extrem de slab și ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă și pe noi cu privirea. Se uita pe rând la fiecare dintre noi și ne spunea câteva vorbe care ne amuțeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încearcat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorința i se va împlini abia peste alți 3 ani (”ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va apare și orice-ai face nu vei reuși să scurtezi termenul”). Altuia i-a spus că va continua să-și înșele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de mașină pe care l-a avut în urmă cu un an și jumătate.

Când a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mâna acelui sfânt, așa cum făcuseră și cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi și m-a întrebat:

– Dom` profesor, nu mă recunoști?

Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalți pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceiași persoană cu Mădălin. Ceafa groasă și tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subțire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele și ghiuluri erau acum subțiri și golașe, lanțurile de aur de la gât erau înlocuite de un șnur de care avea agățată o icoană despre care călugărul însoțitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipește de câțiva ani.

– Mădălin? – l-am întrebat nesigur.

– Varsanufie acum, mi-a răspuns.

M-a rugat să aștept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfânt. După ce prietenii mei și ceilalți pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amândoi pe munte, bucuros de revederea neașteptată.

– Știam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ți mulțumesc că mi-ai deschis ochii.

– Despre ce vorbești? – l-am întrebat. Despre experiența noastră prin pușcării?

– Nu dom` profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ții minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mânăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în fața ochilor și mi-a spus să renunț la stilul meu de viață și să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atât de mult încât a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viață. Preotul mi-a spus că mă aștepta, că și lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte pașii spre mânăstire. Am fost întâi la Neamț, iar după ce am primit numele Varsanufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia pustnicului Visarion, care murise recent – o peșteră săpată în stâncă lângă mare. Într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină puternică ieșea din ea până la cer. Am fugit la țărm și am văzut că lumina însoțea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înnotat până la ea fără să mă tem de marea agitată și am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu dar când am ajuns la mine în chilie ea era agățată de-asupra patului. De-atunci o port mereu cu mine și ea m-ajută să văd în oameni bolile și nefericirile lor, minciunile și greșelile vieții lor.

Am stat ore întregi ascultându-l. Analfabetul de altă dată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinților Părinți cu o siguranță pe care n-am întâlnit-o nici la cei mai docți profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia și bunătatea luaseră locul argoului de cartier, aroganței și violenței din trecut. O schimbare atât de profundă nu am întâlnit până acum la nici un alt om.

La despărțire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat 7 sticle de vin și mi-a spus să dau câte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluțu Schiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile Șmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi și lui Gelu Frumușelu.

Ajuns în București am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui bandă, lăsându-le câte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paști. M-au primit cu bucurie și mi-au cerut mai multe informații despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întâlnirea cu el și despre schimbarea constatată, după care ne-am despărțit.

Ieri însă sora lui Sile Șmenaru m-a sunat să-mi spună că toți 7 au plecat spre Athos. Dacă și ei se vor călugări mă gândesc foarte serios să aduc câteva tone de vin de pe Muntele Sfânt și să dau câte o sticlă fiecărui cocalar din România. Aș face țara mai frumoasă, infracționalitatea s-ar reduce, iar manelele ar dispărea. I-am expus acest plan unui important lider politic, apropiat al Președintelui Traian Băsescu.

– Ești nebun? – m-a întrebat el. Tu vrei să rămânem fără electorat? Scoateți ideea asta din cap.

Trei mărturii ale veacului al XX-lea despre viaţa de dincolo de mormânt

Sfântul Ignatie Briancianinov scrie: „Ascunsă taină este moartea! Până la luminarea oamenilor cu lumina creștinismului, în cea mai mare parte ei aveau despre nemurirea sufletului concepţiile cele mai grosolane şi mincinoase; cei mai mari inţelepţi ai păgânismului nu puteau face mai mult în această privinţă decât să cugete şi să îşi dea cu presupusul. Totuşi, inima omului căzut, oricât de intunecată şi îndobitocită ar fi fost, pipăia pe bâjbâite ca să zic aşa neîncetat veșnicia sa. Toate credinţele idolatre dovedesc acest lucru; toate făgăduiesc omului viaţa de dincolo de mormânt, anume o viaţă fericită sau nefericită, potrivit meritelor pământeşti."

Învăţătura evanghelică despre viaţa de dincolo de mormânt este înfăţişată în pilda lui Lazăr şi a bogatului nemilostiv. În această pildă, bogatul îl roagă pe Avraam pentru cei cinci fraţi ai săi, care trăiau fără să se gândească la chinurile care îi aşteptau în cealaltă lume. Pătimind el însuși, se roagă pentru fraţii săi - după concepţiile noastre, asta înseamnă că bogatul este un om bun, de treabă. Iată totuşi, că acest om bun se află în iad!

Reiese că pentru a scăpa de chinurile iadului nu este de ajuns să fii „om bun" - mai trebuie ceva. Și tocmai de acest „ceva" oamenii nu vor de obicei să audă. Şi atunci, într-adevăr, ce rost mai are să trimiţi pe morţi la cei care deja nu au crezut pe Moise şi pe prooroci?

Morţii nu vin la cei vii, şi ca atare trebuie să credem Sfintei Scripturi - despre aceasta ne vorbeşte parabola evanghelică. Se vede însă că trăim vremurile din urmă. Deja sunt mulți ani la rând de când primim mărturii de la oameni ce au murit, dar s-au întors din nou la viaţă.

În anul 1975, doctorul Raymond Moody a publicat cartea sa, care a făcut vâlvă, intitulată Viaţa după moarte. În ea erau adunate relatări ale oamenilor ce au trecut prin moartea clinică. Pe baza numeroaselor exemple, doctorul Moody dovedea că după despărțirea de trup sufletul continuă să vadă, să audă, să cugete, să simtă. Omul se străduie să comunice cu cei din jur, însă aceștia nu îi aud glasul, nu-i simt atingerile. Totodată, pe cel mort îl umple un simţământ de uşurare, de împăcare şi bucurie. El zboară printr-un tunel întunecat, după care ajunge într-un ţinut al luminii şi se întâlneşte cu o Fiinţă luminoasă. Viaţa sa trece prin faţa ochilor ca un film de cinema, după care înțelege cu o acuitate neobişnuită ce greșeli a săvârşit şi ce merită. După aceea, unii descriu locuri minunate, unde se intâlnesc cu rudele moarte; alţii dimpotrivă, povestesc despre locuri întunecate şi respingătoare și despre făpturi rele care trăiesc acolo.

Majoritatea relatărilor nu erau, fireşte, prea complete. Oamenii care suferiseră moarte clinică reușeau, de regulă, să facă doar câteva observaţii, după care sufletul se întorcea în trup, şi cunoaşterea de dincolo era curmată.

Totuși, noi avem mărturiile unor oameni care au fost la hotarul dintre viață și moarte vreme mult mai îndelungată – lor le și este dedicat acest capitol. Aici urmează să se vorbească nu despre reanimări medicale, ci despre adevărate învieri din morți (într-unul din cazuri este vorba de 72 de ore). Relatările acestea sunt deosebit de interesante prin faptul că în ele nu sunt prezente doar primele impresii ale sufletului după ieșirea din trup.

Una dintre aceste istorisiri datează din anul 1916, a doua din 1964 și a treia din 1982. În primul caz a trecut pragul morții un tânăr, iar în celelalte două, femei în floarea vârstei – și toți acești oameni erau destul de respingători față de religie.

“Nu este pregătit!...”

               K. Ikskul era un tânăr intellectual tipic pentru Rusia dinainte de Revoluție. Fusese botezat din copilărie și crescuse într-un mediu ortodox – dar, cum era moda pe atunci între intelectuali, față de religie avea o atitudine indiferentă. Câteodată mai mergea la biserică, serba Crăciunul și Paștile, chiar se împărtășea odată pe an, dar socotea drept superstiții multe lucruri din Ortodoxie, între care învățătura despre Rai și iad. Era încredințat că după moarte ființarea omului ia sfârșit.

               La un moment dat, el s-a îmbolnăvit de plămâni. A bolit greu, vreme îndelungată, și în cele din urmă a fost internat. Nici nu se gândea la o moarte apropiată, ci nădăjduia că se va însănătoși în curând și se va apuca iarăși de treburile sale obișnuite. Într-o dimineață s-a simțit foarte bine. Tusea pierise, temperatura scăzuse la normal. El a crezut că deja se însănătoșește. Totuși, spre marea lui mirare, doctorii au început să se agite,  au adus oxigen. Au urmat frisoane și pierderea completă a cunoștinței. Și iată povestea lui:

“Toată atenția mi se concentrase asupra propriei persoane... a avut loc parcă o separare... a apărut omul lăuntric – cel principal, complet nepăsător față de cel din afară și față de tot ce se întâmplă cu el... Era uimitor să văd și să aud toate acele lucruri, și totodată să mă simt străin de ele. Iată, doctorul pune o întrebare, iar eu aud, înțeleg, însă nu răspund – nu am de ce să vorbesc cu el... Și deodată am fost tras de o putere înfricoșătoare în jos, în pământ... Mă zvârcoleam. <<Agonia>>, a zis doctorul. Înțelegeam tot. Nu eram speriat. Mi-am amintit că citisem că moartea este dureroasă, dar nu simțeam nici o durere. Încercam însă o senzație apăsătoare, chinuitoare. Eram tras în jos... Simțeam că ceva trebuie să se separe... Făceam sforțări să mă eliberez, și deodată m-am simțit ușurat. Am simțit că mă odihnesc.

Ceea ce s-a petrecut în continuare îmi amintesc foarte limpede. Stăteam în cameră, în mijlocul ei. La dreaptea mea stăteau în semicerc doctorii și surorile, împrejurul patului. Mă minunam ce fac acolo: <<Doar eu nu sunt acolo, sunt aici...>> M-am apropiat ca să privesc. Pe pat zăceam eu. Văzându-mi dublura nu m-am speriat, ci doar am fost mirat – cum este cu putință asta? Am vrut să mă ating – mâna mi-a trecut ca prin gol. N-am putut să-i ating cu mâna nici pe alții. Podeaua n-o simțeam... L-am chemat pe doctor, dar el nu a reacționat. Atunci am înțeles că sunt absolut singur, și m-a cuprins panica.

Privindu-mi trupul, m-am gândit: << Nu cumva am murit? >> - însă îmi era greu să-mi închipui acest lucru. Doar eram mai vioi ca înainte, simțeam și conștientizam tot... După ceva vreme, doctorul a ieșit din cameră. Amândoi felcerii stăteau și discutau despre peripețiile bolii și morții mele, iar infirmiera, întorcându-se spre icoană, și-a făcut cruce și a rostit cu glas răsunător obișnuita urare: << Veșnică odihnă răposatului! >> Și îndată ce a rostit cuvintele acestea, alături de mine au apărut doi îngeri. Într-unul din ei l-am recunoscut imediat pe îngerul meu păzitor, însă celălalt îmi era necunoscut. Luându-mă de subsuori, îngerii m-au scos drept prin perete în stradă. Deja se lăsa amurgul. Ningea lin, cu fulgi mari. Vedeam asta, dar nu simțeam frigul și schimbarea temperaturii. Am început să ne înălțăm cu repeziciune – și pe măsură ce ne înălțam, privirii mele i se descoperea o întindere din ce în ce mai mare, care a luat în cele din urmă proporții atât de înspăimântătoare, încât m-a cuprins frica de nimicnicia mea în fața acelei  imense pustietăți. Aici, firește, s-au făcut simțite anumite însușiri noi și aparte ale vederii mele. În primul rând, era întuneric, dar vedeam totul limpede; prin urmare, privirea mea căpătase insuşirea de a vedea prin întuneric; în al doilea rând, cuprindeam cu privirea o suprafaţă pe care în nici un caz nu ar fi putut-o acoperi vederea mea obișnuită.

Ideea de timp s-a stins în mintea mea, şi nu ştiu câtă vreme ne-am mai înalţat până când s-a auzit deodată zarvă nedeslușită, iar după aceea, plutind nu se știe de unde, a început să se apropie de noi cu ţipete şi larmă o ceată de fiinţe slute. «Demonii!» - mi-am dat seama cu o neobişnuită repeziciune şi am înlemnit de o groază aparte, necunoscută mie până atunci. Înconjurându-ne din toate părțile, ei cereau strigând și făcând gălăgie să fiu dat lor şi se străduiau să mă înhaţe cumva și să mă smulgă din mâinile îngerilor – dar este limpede, nu îndrăzneau s-o facă. În mijiocul acestei zarve de neînchipuit și tot atât de respingătoare pentru auz pe cât era înfățișarea lor pentru văz, prindeam uneori cuvinte și chiar fraze întregi: «Este al nostru: s-a lepădat de Dumnezeu!», au strigat deodată aproape într-un glas, și în același timp s-au aruncat asupra noastră cu o asemenea obrăznicie, că frica mi-a înghețat într-o clipită orice gând. «E o minciună! Nu e adevărat!» - mi-a venit să strig după ce mi-am venit în fire, însă memoria credincioasă mi-a legat limba. Într-un chip de neînțeles, mi-am adus aminte dintr-o dată de o întâmplare aparent fără însemnătate legată de tinerețea mea, întâmplare demult uitată.

Mi-am adus amintit cum, pe vremea când încă eram student, adunându-ne odată la un coleg, am discutat despre problemele şcolare, după care am trecut la diverse teme abstracte şi înalte - convorbiri pe care le purtam adesea. «În general, mie nu-mi plac abstracţiunile, a spus unul dintre colegii mei, iar aici avem de-a face cu cea mai deplină imposibilitate. Eu pot crede într-o oarecare forță a naturii, fie aceasta şi nestudiată de către ştiință, adică pot admite existența ei chiar şi fără să-i văd manifestările, fiindcă ea poate fi foarte neînsemnată ori se poate contopi în acțiunile ei cu alte forţe, şi ca atare este greu de dișcernut; însă a crede în Dumnezeu ca Fiinţă personală și atotputernică, a crede atunci când nu văd nicăieri manifestări clare ale aceste Personalități, este deja o absurditate. Mi se spune: Crede! Dar de ce sunt dator eu să cred, când pot la fel de bine să cred că Dumnezeu nu există?» - de această dată colegul mi s-a adresat direct. «Poate că nu», am răspuns eu.

Această frază a fost «vorbă deşartă» în cel mai deplin înțeles al cuvântului: cuvântarea prostească a prietenului nu putea stârni în mine îndoieli despre existenţa lui Durnnezeu. Nici măcar nu urmărisem cu cine ştie ce luare-aminte discuţia şi iată, acum se arăta că această vorbă deşartă nu rămăsese fără urmări: trebuia să mă dezvinovăţesc, să mă apăr de învinuirea ridicată împotriva mea... Această învinuire era, pare-se, pentru demoni argumentul cel mai puternic în favoarea pierzaniei mele -  parcă aflau în el noi puteri pentru indrăzneţele lor atacuri împotriva mea, şi deja se învârteau în jurul nostru cu urlete înverşunate, tăindu-ne calea.

Mi-am amintit de rugăciune şi am început să mă rog, chemându-i în ajutor pe toţi sfinţii pe care îi ştiam şi ale căror nume mi-au venit în minte. Jalnic neştiutor, creștin numai cu numele, mi-am amintit aproape pentru prima dată de cea care se numeşte Apărătoarea neamului creştinesc.

Totuși, chemarea mea a fost, pesemne, atât de puternică, atât de mult umpluse groaza sufletul meu, încât, abia i-am rostit numele, că în jurul nostru s-a arătat deodată o ceaţă albă, care a și început grabnic să învăluie hâda ceată a demonilor. Ea i-a ascuns de ochii mei mai înainte ca aceştia să se poată despărţi de noi. Urletele şi hohotele lor s-au auzit încă multă vreme, însă din faptul că slăbeau şi amuţeau treptat mi-am dat seama că înfricoșătoarea urmărire încetase.

Simţământul de spaimă, pe care-I încercasem mă cuprinsese în întregime așa de mult, că nici nu-mi dădeam seama în timpul acelei întâlniri îngrozitoare dacă ne continuăm zborul sau dacă ne-am oprit pentru o vreme; am înțeles că ne mişcăm, că ne înălțăm în continuare, abia când înaintea mea s-a întins iarăși nesfârșita întindere a văzduhului

Străbătând o oarecare depărtare, am văzut înaintea mea o lumină puternică; ea semăna după cât îmi părea cu lumina soarelui, însă era mult mai puternică: «Acolo, m-am gândit eu, trebuie să fie vreo împărăție de-a luminii. Da, îrnpărăţia, stăpânirea deplină a Luminii», presimțeam cu o simțire aparte ceea ce nu văzusem încă - fiindcă acea lurnină nu cunoştea umbră. «Dar cum poate exista lumină fără umbră?» - şi-au făcut simţită nedumerirea concepţiiie mele pământești.

Și dintr-o dată, am intrat cu repeziciune în sfera acelei Lumini, care literalmente m-a orbit. Mi-am închis ochii, mi-am acoperit faţa cu mâinile - dar în zadar, căci mâinile mele nu făceau umbră. De altfel, ce putea să însemne aici o astfel de apărare?

S-a întâmplat însă altceva. Cu măreţie, fără mânie, dar plin de autoritate și neclintit, au răsunat de sus cuvintele «Nu este pregătit!» Şi după aceea... după aceea, o oprire de o clipită în zborul nostru către înalturi, după care am început să coborâm cu repeziciune. Mai înainte de a părăsi acea sferă însă mi s-a dat să fac cunoştință cu un fenomen minunat. De-abia răsunaseră de sus cuvintele amintite, că tot ce este în această lume, orice firişor de praf, până şi cel mai mic atom răspundea cu încuviințarea sa, de parcă un ecou din milioane de glasuri le repeta într-o limbă de neperceput cu auzul, dar simțită și înțeleasă de inimă și minte, arătându-și deplina încuviințare față de hotărârea dată; și în această unitate a voinței era o asemenea armonie, și în această armonie era atâta inexprimabilă, extatică bucurie, că înaintea ei toate fascinațiile și extazurile noastre pământești păreau o jalnică zi lipsită de lumina soarelui. Acest ecou din milioane de glasuri răsuna ca un acord muzical inimitabil, şi sufletul întreg a prins grai, răspunzând printr-o năzuinţă înflăcărată şi neprecupeţită de a se uni cu acea minunată armonie.

N-am priceput adevăratul înţeles al cuvintelor privitoare la mine, adică nu am înţeles că trebuie să mă întorc pe pământ și să trăiesc iarăşi acolo ca şi mai înainte. Credeam că mă vor duce în alte locuri, şi un simţământ de protest sfielnic prinsese a se stârni în mine, când înaintea mea au inceput în chip tulbure, ca prin ceaţa dimineţii, a se zări contururile oraşului, apoi străzile cunoscute şi spitalul unde mă aflam internat. Apropiindu-se de trupul meu fără suflare, îngerul păzitor mi-a zis: «Ai auzit hotărârea lui Dumnezeu?» - şi, arătându-mi trupul meu, mi-a poruncit: «Intră în el şi pregăteşte-te!» După aceea, amândoi îngerii s-au făcut nevăzuţi".

În continuare, K. Ikskul istoriseşte despre întoarcerea sa în trup, care zăcuse în morgă vreme de 36 de ceasuri, şi cum toţi medicii şi restul personalului medical au fost şocaţi de minunea întoarcerii lui la viață. În scurtă vreme, K. Ikskul a intrat în mănăstire, sfârşindu-şi viaţa ca monah.

Pentru rugăciunile tatălui

 Klavdia Nikiticina Ustiujanina s-a născut în 1919 într-o familie evlavioasă. Tatăl ei ajutora întotdeauna pe nevoiaşi, dar după moartea lui Ustiujaninii s-au depărtat de Dumnezeu. Klavdia a devenit o comunistă activă.

În 1964, doctorii i-au descoperit Klavdiei un cancer al colonului transvers. În februarie, Ustiujanina a fost supusă unei operaţii în secția chirurgicală a spitalului căilor ferate. Opera profesorul Izrail Isaevici Neumarck. În timpul operației pacienta a murit – și iată povestirea ei:

„...Pe neașteptate, mi-am văzut trupul dintr-o parte. Stăteam alături de medici și îmi priveam cu groază intestinul descompus. După aceea m-au dus cu targa în morgă. Îmi aduc aminte cum mă mișcam în urma trupului meu și mă minunam: «Cum de ne-am făcut două?» După aceea am văzut cum l-au chemat pe Andrei – el plângea. L-am îmbrățișat și l-am sărutat, dar fiul meu nu mi-a dat nici o atenție... Era cumplit! După aceea am văzut de la o mare înălțime, dar foarte limpede, casa noastră din Barnaul. Am văzut rudele, care se certau pentru moștenire, și am mai văzut niște făpturi cumplite – demonii, care se bucurau pentru fiecare ocară pe care rudele și-o aruncau.

După aceea m-am trezit într-un loc neobișnuit și am văzut cum iese o femeie pe niște porți strălucitoare. Împreună cu ea se afla un tânăr – îngerul meu păzitor precum aveau să mă lămurească mai târziu în lavră. El a rugat-o pentru ceva pe Maica Domnului, dar ea, se pare, nici nu l-a ascultat. Am înțeles că sunt vinovată pentru faptul că mă lepădasem de credință și nu trăiam după poruncile lui Dumnezeu – și dintr-o dată a răsunat de undeva, din înălțime, un glas. Glasul acela era neobișnuit de puternic și iubitor – el pătrundea în toate colțurile lumii. «Este lăsată pentru o vreme, pentru virtuțile tatălui ei și necurmatele lui rugăciuni», am auzit. Am început să nădăjduiesc că voi primi iertare de dragul tatei. În acea clipă am văzut o mulțime uriașă de oameni arși, ce parcă ar fi fost scoși tocmai atunci din flăcări. Din ei ieșea putoare. Toți doreau foarte mult să bea și se rugau să le fie dăruită măcar o picătură de apă! După aceea am văzut felurite grozăvii ale iadului... Am văzut ceea ce meritasem prin viața mea de pe pământ... După aceea s-a auzit iar glasul: « Pregăteşte-te și mântuieşte-ţi sufetul, căci n-a mai rămas mult!»"

Ustiujanina a fost moartă 72 de ore. În toată această vreme ea s-a aflat în morgă cu inciziile necusute! Rudelor li se dăduse deja adeverinţa de deces, fiul minor fusese internat la casa de copii... Mulţi ani după aceea, părintele Andrei Ustiujanin îşi amintea: „După trei zile mama a dat semne de viaţă. În jur au inceput să se agite. În casa de copii, unde mă dăduseră, a venit băiatul cel mai mare şi mi-a zis: «Mama ta a înviat!» Da, aşa a şi fost: Dumnezeu a săvârşit minunea învierii mamei mele."

După o vreme oarecare, Klavdiei Ustiujanina i s-a făcut o a doua operaţie – și chirurgul, uluit, a descoperit că pacienta nu mai avea nici urmă de cancer! Klavdia Nikiticina l-a întrebat pe profesorul Neumarck:

- Ce ziceți acum?

Profesorul i-a răspuns după o vreme de tăcere:

- Cred că te-a renăscut Cel Preaînalt.

- Dacă credeţi asta, botezaţi-vă!

Dar Izrail isaevici a roșit de tulburare, si atât...

După ieşirea din spital, Ustiujanina a renunţat la carnetul de partid și a trăit încă 14 ani. În toţi aceşti ani, Klavdia Nikiticina a dat mărturie despre ceea ce se petrecuse cu ea, şi mulţi dintre cei ce au auzit-o au venit la credinţă. În vremea hruşciovistă au încercat s-o bage la închisoare, au judecat-o de câteva ori. Ea a murit în 1978 în urma aterosclerozei cardiace. Fiul ei, Andrei, a devenit protoiereu și acum slujește în mănăstirea cu hramul Adormirii Maicii Domnului din oraşul Alexandrov.

Am înțeles ce este întunericul

 În anul 1982, Valentina Romanova s-a mutat împreună cu soțul într-una din garnizoanele regiunii Crimeea. Au început să se aranjeze în noul loc: au primit un apartament într-o casă a corpului ofiţeresc, au cumpărat mobilă, televizor în culori. În jur, livezi, vii – ce-şi poate dori omul mai mult?

 ...N-ar fi vrut să le ducă cu maşina pe acele femei, dar stăruiseră foarte mult. Îşi conducea Moskviciul în silă, când...

Traumele s-au dovedit mortale. Romanova a fost transportată la spital, unde a murit după scurtă vreme fără să-şi fi recăpătat cunoştinţa.

„Doctorul a spus: «Am făcut totul, dar nu a putut fi scăpată. Inima nu mai bate.» Cineva a adăugat: «Şi avea două fetiţe mici...» Atund am simțit ca un brânci în corp, şi, deodată m-am trezit deasupra tuturor. Îl vedeam pe doctor, care nota ceva liniştit. Vorbea despre maşina ce trebuia chemată dimineaţa din Simferopol pentru a mă duce la morgă. Vedeam cum o femeie din salon îsi înhață perna: «Şi ce, eu să rămân aici cu moarta? Nu am de gând!» Le-am zis incetişor: «Dar n-am murit, sunt vie!» Glasul însă nu avea nici un răsunet. Am spus mai tare: «Sunt vie!» Iarăşi nu se aude nici un sunet. «Ce se întâmplă cu gâtul meu?» Până să iasă toți din salon, i-am atins cu fereală pe ceafă. Nu simţeau! Nici măcar firele de păr nu se mişcau în urma atingerii. Am văzut pe masă un stilou: «Acum am să-l sparg ca să atrag atenția.» Dau să îl lau cu mâna, dar nu se lasă apucat! Îmi simt mâinile sănătoase, dar stiloul nu se lasă apucat! «Ce se întâmplă cu mine?»

M-a cuprins o asemenea frică, încât mi se părea că o să mi se rupă inima. După aceea am început să aud o zarvă ce creştea mereu. În spatele meu apare o gaură neagră şi sunt aspirată într-un fel de tunel. Zbor prin el. Iată că în fața mea văd o figură. Mă apropii... Ochi înfricoșători, neomeneşti, ca la o fiară în salt. «Ce este asta?!» Primul meu gând a fost: «Să fug!» Am dat să mă întorc, dar mi-am dat seama: «Unde să mă ascund de el?» Am țipat: «Doamne, mântuieşte!» şi dintr-o dată, uşurare: lângă mine s-a ivit cineva. Aproape că nu îl vedeam, dar simţeam că e minunat. S-a oprit între noi, şi monstrul a dispărut. Nici nu s-a uitat la mine, a plecat. «Ce înseamnă asta? De ce gonea după mine?»

Și iată că sunt luată de subsuori din dreapta şi din stânga. Nu văd pe nimeni, dar sunt purtată ca o arestată. După moarte, omul este lipsit nu numai de trup. În acea lume nu vrei să mergi, vrei să fugi, să te ascunzi, însă nu poţi. Avem libertate numai aici, şi eşti liber să-ţi câştigi iadul sau Raiul însă numai aici, dincolo este prea târziu...

Simţeam că zbor tot mai jos, parcă s-ar fi deschis sub mine scoarţa pământului. Mă trezesc la capătul de sus al unui hău. «Privește!», mi s-a spus. Am privit şi m-am tras inapoi de groază. Milioane de oameni! Ca sardelele în cutie. Tânguiri, plângeri, gemete. Pe fundul foarte adânc, oameni de toate culorile. Ei... se ușurează unii pe ochii celorlalţi. Ce putoare nesuferită!

Întreb: «Cum au ajuns aici? Cum pot fi izbăviţi?»

Răspunsul: «Aici sunt patimile omeneşti.»

«Cum adică, patimile?»

«Perverşii, curvarii, adulterii, pedofilii, homosexualii...» Eu nici toate cuvintele acestea nu le ştiam atunci. Mi s-a spus: «Au primit ceea ce au meritat.»

După aceea m-am trezit într-un alt loc. Niște  construcții cenușii ca niște barăci asemenea unor cocini. O ușă era deschisă. Înăuntru – o mulțime uriașă de oameni. Înghesuiți unii în alții. Fețe lipsite de zâmbet, obosite, inexprimabil de triste.

Și atunci a răsunat un glas. Tunător și neobișnuit de solemn. Parcă venea din ceruri, chiar dacă cer nu era în locul acela, ci doar o boltă din piatră. De acel glas toți se cutremurau. Oamenii au încremenit cu capetele ridicate. Glasul a rostit un nume... Totul în mine a fremătat, în inimă am smțit durere. Am priceput că îi dau drumul celei pentru care s-au rugat. Înseamnă că dacă în neam este un rugător, încă nu este totul pierdut...

Am căzut în genunchi. Mi-au dat lacrimile. Oamenii aceia plângeau de asemenea – plângeau și așteptau să fie sloboziți. Ei așteaptă de la o generație la alta, până la Judecata de Apoi. Cutare a fost iertat. Pe cutare l-au scos prin rugăciuni. Este mântuire și aici...

După aceea m-au dus din nou în jos. Înaintea noastră parcă s-ar fi desfăcut o perdea din stâncă, și am simțit o arșiță înfricoșătoare. Acolo, în penumbra cenușie, într-un cazan de piatră, fierbea lavă topită. În el fierbea ciorbă. Ciorbă omenească vie. O mulțime de nedescris. Capete ieșeau pentru o clipită deasurea pentru a lua o gură de văzduh, să țipe, și îndată dispăreau în văpaia chinurilor. Voiam să fug, să cer ajutor, însă cei osândiți strigau catre mine. Se rugau de cruțare, erau înnebuniți de durere.

«Aici sunt toți ucigașii și vrăjitorii. Cei care pe pământ n-au înțeles prețul veșniciei lor.»

Multe cuvinte erau de neînțeles pentru mine, căci nu citisem Biblia, nu mergeam la biserică – în garnizoană biserici nu erau. După etaloanele lumești eram bună, nu mă feream de sărăcie, de nici o osteneală.

Cum nu voiam să fierb acolo împreună cu toți ceilalți! Mă rugam încetișor: «Doamne, cred... Numai nu aici!»

În cele din urmă am început să ne înălțăm – și doar atunci am priceput ce este ÎNTUNERICUL și ce este LUMINA. Respiram văzduhul proaspăt, mângâiam cu privirea iarba, arborii, florile. O cântare lină, neobișnuită, răsuna din toate părțile. Parcă un cor de păsări, de glasuri de copii scotea acea melodie. Simțeam că mă înalț cu duhul de la simțămintele care mă umpleau cu prisosință. Exultam ca niciodată înainte, deși eram îndeobște un om care se bucura de viață. Din colțul ochiului am reușit să văd verdeață, culoarea albastră a uriașei cupole cerești. Razele mângâietoare ale unui luminător necunoscut îmi mângâiau ființa și mă umpleau de o iubire la care înainte nici nu aș fi putut să mă gândesc.

Și dintr-o dată, o greutate. Un brânci puternic. Mi-am deschis pleoapele îngreuiate. Zăceam în pat: înaintea mea stătea în genunchi bărbatul care intrase cu mașina în mine. Mi-a zis cu voce plângătoare: «Vă rog nu muriți, vă fac la loc mașina!» ."

Valentina Romanova a fost moartă trei ore și jumătate. După aceea s-a întâmplat o minune: sub ochii personalului medical uluit, viața a început să se întoarcă în ea. Au început să se simtă pulsul, respirația. Tratamentul a fost îndelungat, dar încununat cu succes. Acum Valentina Romanova are 52 de ani și se simte minunat.

...

Cuviosul Macarie cel Mare scrie: “Când iese din trup sufletul omenesc, atunci se săvârșește o mare taină. Dacă el va fi vinovat de păcat, se apropie de el cetele dracilor, îngerilor potrivnici şi puterile întunericului și răpesc sufletul în stăpânirea lor — şi nu trebuie să ne mirăm de asta ca de ceva neobişnuit. Dacă omul li s-a supus și s-a făcut robul lor în viaţa de acum, cu atât mai mult ajunge robul lor după ce iese din această lume. Aşijderea, dar dimpotrivă, trebuie înţelese lucrurile în privinţa stării celei bune: robilor sfinţi ai lui Dumnezeu şi acum le stau alături îngerii, și duhurile sfinte îi păzesc – iar  când vor ieși din trupurile lor, cetele îngereşti, primindu-le sufletul, îl vor duce la Domnul".

Este uimitor cum coincide perspectiva sfântului din veacul al IV-lea cu cercetările savanţilor contemporani. Renumitul cercetător din acest domeniu, doctonil Charles Garfield, scrie: „Nu orice om moare de o moarte plăcută şi tihnită.... Între pacienţii chestionaţi de mine raportul dintre numărul celor care au trăit o stare neplăcută (întâlniri cu fiinţe demonice) și al celor care au trăit o stare plăcută este de aproximativ unu la unu – iar unii dintre ei au trecut prin ambele stări."

În comunicările doctorilor George Richie şi Maurice Rawlings figurează iadul - „şerpi, jivine, miros rău indescriptibil, demoni". În cartea sa, Întoarcerea din mâine, doctorul Richie relatează despre ceea ce i s-a întâmplat chiar lui în anul 1943, când a văzut imagini ale iadului. Acolo împătimirea păcătoșilor de dorinţele pământeşti era neostoită. A văzut ucigași care fuseseră legaţi de victimele lor. Ucigaşii plângeau și cereau de la cei omorâţi de ei iertare, însă aceia nu îi ascultau. Erau lacrimi şi cereri nefolositoare.

Doctorul Maurice Rawlings dedică un întreg capitol oamenilor care au fost în iad. Unii de pildă au văzut acolo un câmp imens pe care păcătoșii se schilodeau și se omorau în luptă unii pe alții. Văzduhul era acolo plin de țipete, înjurături și blesteme insuportabile. Alții descriu locuri de muncă zadarnică, în care demoni cruzi împilează sufletele păcătoşilor punându-le să care greutăţi dint-un loc în altul.

Karl Osis dă mărturie că, făcându-se cercetări, la hinduşi s-a constatat că în momentul morţii aproximativ o treime dintre aceştia simt frică, deprimare şi o mare tulburare în urrna apariţiei aşa-numiţilor „yamdoots" – îngerii hinduși ai morţii – și a altor monştri din lumea de dincolo.

Apreciind aceste povestiri, părintele A. Mileant emite presupunerea că, oamenii care au fost în stare de moarte temporară „nu au fost încă în adevăratul Rai sau în adevăratul iad, ci doar au văzut şi au pregustat acele stări".

Oricum ar fi, nu putem să nu remarcăm faptul că oamenii care au trecut printr-o asemenea experienţă şi-au schimbat viaţa. „Acolo nu e libertate. Vrei să fugi, să te ascunzi, însă nu poţi. Avem libertate numai aici, şi eşti liber să-ţi câştigi iadul sau Raiul însă, numai aici, dincolo este prea târziu...", explică Valentina Romanova.

Majoritatea celor ce au păşit dincolo de pragul morţii s-au străduit să devină mai buni, au dobândit mult mai multă răbdare faţă de aproapele. „Mulţi dintre noi au început să creadă mai puternic în Dumnezeu, si-au schimbat felul de viaţă, au devenit mai serioși şi mai profunzi. Unii chiar şi-au schimbat profesia și au început să lucreze în spitale sau în casele de bătrâni, ca să ajute celor aflaţi în nevoie."

După ce au văzut ceea ce nu li s-a dat să vadă celor cinci frați ai bogatului din parabolă, şi K. Ikskul, şi K. Ustiujanina, și V. Romanova au devenit credincioși pentru toată viața, oameni îmbisericiți. Rupând-o cu trecutul ateist, ei au ales calea iubirli, calea pocăinţei şi slujirii aproapelui. K. Ikskul a fost primit chiar în cinul călugăresc.

Calea ce duce la veşnicele sălaşuri ne-a fost arătată de Scriptură și ilustrată în multe rânduri de Tradiția Bisericii. Alte șanse de a o mai cunoaște nu avem, însă a merge pe aceasră cale nu este niciodată prea târziu! Iată ce scrie despre aceasta marele nevoitor al veacului al XIX-lea, Sfântul Ignatie Briancianinov: „Pocăinţa e cu putinţă doar la cel ce cunoaşte cu exactitate, chiar dacă în chip simplu, credinţa creştinească ortodoxă, străină de toată erezia şi reaua cugetare. Cei care şi-au împrumutat felul de a gândi despre virtuţi şi reguiile viaţă din romane și alte cărți ereticești vătămătoare de suflet nu pot avea adevărată pocăinţă: multe păcate de moarte, ce duc în iad, sunt socotite de către ei drept «greşeli neînsemnate, scuzabile» iar cruntele patimi păcătoase - drept «slăbiciuni ușoare şi acceptabile»; ei nu se înfricoşează a se deda lor chiar în faţa porţilor morţii. Necunoașterea creştinismului este cea mai mare nenorocire!

Domnul îl cheamă pe om la pocăinţă şi mântuire până în ultima clipă a vieţii lui. În această ultimă clipă încă mai e deschisă uşa milostivirii lui Dumnezeu oricui bate în ea. Nimeni să nu se deznădăjduiască! Câtă vreme arena nu s-a închis încă, nevointa e lucrătoare!”

Din Letopiseţul Mănăstirii Hutân

       Sursa principală de existenţă a Mănăstirii Hutân (care era o mănăstire săracă) erau păşunile mănoase, donate de un boier care avea o moşie în apropiere. Pe atunci, fiecare țăran avea pământ.

Călugării s-au gândit mult cum ar putea folosi mai bine pământul dăruit şi au ajuns la concluzia că soluţia ar fi să crească oi. Astfel, lâna ar fi putut îndestula mănăstirea cu de toate, pe lângă îmbrăcăminte putând aduce şi un mic venit. Toate au fost bune, însă de la un timp călugării erau foarte necăjiţi.

În pădurea din apropierea păşunilor mănăstirii apăruse un urs. Acesta făcea mari stricăciuni, furând din oile mănăstirii. Neîndrăznind să întreprindă ceva fără ştirea stareţului, fraţii care erau rânduiţi la oi s-au plâns de nenumărate ori acestuia. Nu se stie de ce, stareţul nu se grăbea să ia o hotărâre în privinţa animalului, spunând doar că și ursul are nevoie de hrană.

Cât despre urs, lăcomia lui creştea; aşa se face că păstorii găseau multe oi doar sfâşiate la marginea pădurii. Frații au venit din nou la stareț să se plângă:

- E-e... asta e deja obrăznicie. Nu voi permite ca oile să fie omorâte din plăcere, a spus stareţul şi a plecat singur în pădure. 

A doua zi, călugării l-au văzut pe stareţ, întorcându-se la mănăstire, dar nu singur, ci însoțit de un urs. Stareţul a intrat în chilia sa, iar ursul s-a culcat lângă uşă. 

- Părinte, ce să facem cu ursul? îl întrebau călugării. Stă pe prispă şi nici măcar nu se clinteste de acolo.

 - Lăsați-l  în pace. Mâine plecăm la Moscova, să ne facă dreptate patriarhul, le-a răspuns el. 

În ziua următoare, stareţul, într-adevăr, a pornit pe jos la Moscova, iar ursul îl urma cuminte. În drumul lor, trebuiau să treacă prin sate şi cătune. Oriunde ajung: oamenii îi priveau cu mare mirare.

 În acele vremuri se mai obişnuia să se umble cu urșii prin sate, numai că aceia erau purtaţi în lanţuri şi cu un inel în nas, pe când acesta mergea liber. Oamenii se temeau de urs şi deseori refuzau să-i găzduiască peste noapte, deoarece stareţul, de teamă că cineva 1-ar putea omori, îi ruga să-1 primească şi pe urs în casă. Celelalte animale insă îl priveau pe urs liniştite. Câinii se apropiau de el şi-l miroseau, iar vitele care păşteau pe câmp ridicau doar capetele şi îl priveau curioase. 

După multe zile de călătorie, stareţul şi ursul au ajuns la Moscova, la palatul patriarhului. Bătrânul stareț a cerut să fie anunţat, iar ursul a rămas să îl aştepte la poartă.

Patriarhul nu s-a lăsat mult aşteptat. 

- Preafericite Părinte, am venit până aici cu o plângere, a început staretul, după ce a primit binecuvântarea patriarhului. În pădurea care se află aproape de mănăstirea noastră a apărut un urs. El fură din oile noastre. Iar de la un timp se lăcomeste la mai mult decât poate mânca. Deci le fură numai că să se distreze. Iar la o astfel de fărădelege eu nu pot să închid ochii. De aceea, m-am grăbit până aici, ca să-l judecați.

- Pe cine ai adus? a întrebat nedumerit patriarhul. 

- Pe cel care s-a făcut vinovat, stăpâne!

- Și unde este el acum?

- Aşteaptă la poartă. Vă rog să-i explicați că purtarea lui nu este demnă pentru o făptură a lui Dumnezeu.

- Frate, de ce te-ai ostenit atât de mult ca să-l aduci până aici, de vreme ce el stă ascultător în fața ta şi te-a urmat și până la Moscova? Spune-i tu să nu mai facă acest lucru.

- O, nu, Preafericite Părinte! Cine sunt eu? Mai bine vorbiți dumneavoastră cu el, ca să nu mai îndrăznească să ne supere și să nu mai facă nici un rău bietelor animale. Spuneţi-i că astfel de glume sunt un mare păcat.

Patriarhul a ieşit afară, în timp ce stareţul s-a îndreptat spre poartă. Peste câteva clipe, el s-a întors, însoţit de urs.

- Iată, Preafericite Părinte, pe cel care ne-a făcut atâtea stricăciuni, a spus staretul, arătând cu mâna la ursul care stătea smerit în faţa lor şi cu capul plecat.

Văzând atâta supunere la un animal, patriarhul, mirat, i s-a adresat ca unei făpturi raţionale:

- Stareţul Mănăstirii Hutân se plânge de purtarea ta necugetată. Îi superi mult pe călugări, furând din bunurile mănăstirii şi astfel îţi permiţi glume care nu se potrivesc pentru o făptură dumnezeiască. De acum înainte îţi interzic să te atingi de oile mănăstirii. Dumnezeu este mare şi puternic şi va avea întotdeauna grijă de tine.

Judecata s-a sfârşit. Staretul s-a închinat patriarhului și s-a intors la mănăstirea lui. Ursul l-a urmat ascultător.

De atunci, ursul nu s-a mai atins de oile mănăstirii. Când flămânzea, venea la poarta mănăstirii, cerând de mâncare, iar fraţii nu-l refuzau niciodată. 

(din revista „Troițkoe slovo")  

 

PĂRINTELE DIMITRIE BEJAN - FERICITUL PĂTIMITOR PENTRU DRAGOSTEA LUI HRISTOS

Motto: „Cine primeşte suferinţa ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieții se transformă în bucurie, bucuria mântuirii! Simţi o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept".

 

1. VLĂSTAR AL RĂZEȘILOR DIN HÂRLĂU. COPILĂRIA ŞI TINEREŢEA.

         „Mă trag din neam de răzeși. Am această conştiinţă că aparţin acestui loc şi acestui neam".

        „Cu cât mai dinamică este afundarea noastră în adâncul neţărmuitului ocean al suferinţei, cu atât mai temeinică este înălţarea duhului nostru la cer. Când însă duhul pătrunde în sfera de lumină purtătoare a cerurilor, atunci durerea se preschimbă în bucurie tot atât de nerăbdat, a iubirii învingătoare" (Arhim. Sofronie Saharov).

Astfel s-au înfiripat „bucuriile suferinţei" şi în „sufletul sfinţit de mirul rănilor" al lui Dimitrie Bejan, născut în oraşul Hârlău, la 26 octombrie 1909, într-o familie cucernică de răzeşi cu şase copii, fiind singurul fiu rămas în viaţă, care după 25 de ani de lanţuri în temniţe, lagăre şi deportări, ne încredinţează o mărturisire cutremurătoare: „Am ieşit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu şi îi iubeam pe toţi! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Dacă aş fi murit acolo, ce fericit as fi fost!"

Crescut în şoapta rugăciunii nelipsită de pe buzele mamei sale, Ana, şi în căldura părintească a tatălui Ion, milostiv aidoma patriarhului Avraam, Dimitrie va jindui din fragedă copilărie să înveţe carte pentru ca neîncetat să-şi îndulcească sufletul cu mierea cuvintelor vieţii veşnice: „Când am plecat la Seminar, tata a pus în faţa mea aici pe prag - că aveam cerdac frumos construit, cum se făceau inainte casele - a pus o sapă şi o carte și a spus «Alege!». Şi am ales cartea, la 11 ani! La Seminar m-am dus în opinci, în costum național frumos, cu ițari, cămășuță și brâu tricolor.

După absolvirea Serninarului „Veniamin Costachi" din Iași în anul 1931, tânărul Dimitrie devine student al Facultății de Teologie din București (1931-1935) şi al Facultăţii de Istorie (1931- 1936), unde îl va avea ca profesor pe Nicolae Iorga, al cărui asistent universitar va deveni odată cu terminarea facultății. După susţinerea examenului de licență, va alege să predea istoria la Liceul de fete „Carmen Silva" din București şi se va "înscrie în echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti pe care îl va însoţi în Basarabia pentru mai multe studii aprofundate, trăind bucuria de a redescoperi vechi sate răzeşti la est de Prut şi în lungul Nistrului. Înainte de război are binecuvântarea de a păşi pe pământul sfânt al Grădinii Maicii Domnului în Muntele Athonului, fiind uimit de numărul mare de atunci al monahilor: „Am fost în Sfântul Munte de două ori! Terminasem studiile şi predam istoria. Atunci erau, cred, vreo 20- 30.000 de călugări".

 

2. ÎN TĂVĂLUGUL RĂZBOIULUI. PREOT MILITAR ȘI CĂPITAN PE FRONTUL DIN BASARABIA ŞI STALINGRAD

„Sunt fericit că am avut această experienţă. Muream de foame şi de frig, dar eram fericit".

În anul 1940, timpul clătinat de paşii de plumb ai Celui De-al Doilea Război Mondial va frânge în chip neaşteptat destinul tânărului Dimitrie prin ordinul emis de regele Carol care promitea tuturor teologilor şi seminariştilor că vor fi scutiţi de război dacă se vor însura în răstimpul a două luni şi apoi vor fi hirotoniți.

"Printre aceştia eram eu. Cu vreo şase luni înainte de război, am venit la Bucureşti și în două ore m-am căsătorit civil şi religios. Se putea atunci şi nu era nevoie decât de o procură. N-a durat această căsătorie că era făcută pripit. Bineînţeles că dacă am ajuns în puşcărie, (soţia) a divorţat şi s-a recăsătorit. Dar nu trebuia să fac gestul acesta. Totdeauna l-am regretat".

Va primi, însă, cu sufletul umil taina preoţiei la Cernăuţi prin punerea mâinilor mitropolitului de vrednică pomenire Tit Simedrea, cu conştiinţa vie a misiunii de apostolat la care este chemat: „La hirotonie mi-am zis: «Sunt la un moment crucial din viaţa mea. Dă-mi, Doamne, să slujesc frumos, cu credinţă cu lacrimi, ca să câştig cât mai multe suflete»". În milostivirea Lui, Dumnezeu îi va împlini cererea după judecăţi numai de El ştiute şi cu anevoie de desluşit de mintea omenească.

Părintele Dimitrie Bejan îşi va deşerta sufletul în chip desăvârşit în braţele lui Dumnezeu, văzând în fiecare întâmplare din viaţa sa o cercetare iubitoare a proniei Celui de Sus. Odată ajuns în cetatea Hotinului, la regimentul de vânători pentru a-şi prezenta actele de căsătorie şi de hirotonie, se vede pus în faţa unui fapt împlinit. Cu zâmbetul pe buze, ofiţerul de Stat Major îi comunică fără ocolişuri: „«Domnule, sublocotenent, te duci la atelierul de croitorie şi spune-i şefului croitorilor să-ţi mai pună două trese pe umăr». Ca sublocotenent aveam o tresă şi mi-a mai pus două şi am devenit căpitan. M-am întors la ofiţerul de Stat Major şi mi-a spus: «Din momentul acesta eşti preotul nostru militar». N-am scăpat. De atunci n-am mai fost liber până în 1964. Aşa a fost voia lui Dumnezeu".

Preotul militar Dimitrie Bejan va trece prin torentul de veninuri amare iscat de încleştările sângeroase de pe Frontul de Est în ofensiva asupra Stalingradului, bătălie în care numai forţele Axei au suferit pierderi de aproape un milion de oameni, dintre aceștia 200.000 fiind români. Până să fie prins în valul nimicitor al Armatei Roşii la Stalingrad, părintele Dimitrie va călca cu pioşenie pe pământul românesc de peste Prut întrucât “pentru mine la ora accea, bucovinenenii şi basarabenii erau omul căzut între talhari, care trebuia miluit şi dus la casa de oaspeți, la bolniţă, la spital. Una sunt slavii şi alta sunt  românii. Noi toţi de la Nistru pân' la Tisa suntem români!". Temerarul preot militar va uda cu picăturile propriului sânge pământul înlăcrimat al Basarabiei: „Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chişinăului şi având împărtăşania în buzunar, imediat m-am impărtăşit. Apoi am leşinat si m-am trezit la spital. Port două răni pe trupul meu de pe Nistru".

Revenit în linia întâi a frontului, părintele Bejan îşi va pune chezăşie propriul suflet pentru soldaţii care ceas de ceas inspirau suflul de gheaţă al morţii, botezând şi impărtăşind mii de români și ruși deopotrivă: „În spatele frontului în fiecare duminică se facea slujba, Sfânta Evanghelie ori Sfânta Agheasmă. Eram dotaţi cu altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, o pâine soldățească și cărți de strană. Odată la un Paşti, într-o zi am împărtășit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzășesc. Erau 3600 de oameni, toţi cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat. Împărtăşania a durat cam cinci ore. Asta a fost activitatea mea. Asta am cerut eu colonelului: «Nu le da drumul la moarte, până nu trec pe la mine!». Şi a fost un creștin bun şi a spus: «Părinte, ai jumătate de zi. Faci ce vrei cu ei!». Şi niciunul n-a rămas neimpărtăşit".

 

3.PRIZONIER DE RĂZBOI ÎN GULAGUL RUSESC

„M-am simțit foarte bine în prizonierat. Parcă pluteam, parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine!".

Luptând neînfricat sub cerul negru şi încruntat al Stalingradului, în iarna anului 1942, părintele Dimitrie va cădea prizonier în mâinile ruşilor, impreună cu alţi 17.000 de români înghițiți laolaltă de  hăul hulpav al fiarei roșii. Nevoiți să mărșăluiască zi şi noapte către Urali, prizonierii români se frâng unul către unul, încovoiaţi de secera nemiloasă a senzației de foame: ”Eram muritori de foame. La focurile improvizate în parcuri, seara, oamenii îşi frigeau centurile sau tălpile de la bocanci și le mâncau scorojite. Au murit cei mai mulţi. Și eu am mâncat centuri fripte şi tălpi de bocanci. Crănţăneam tot timpul la tălpi de bocanci". Strivite sub teascul epuizării și al frigului, trupurile prizonierilor se târăsc agale către deșertul înghețat al Siberiei, spre fosta mănăstire Oranki, transformată de comunişti în lagăr de exterminare pentru ofiţerii români și de alte naționalități, capturaţi de ruşi în război. Iarna anului 1943 îi găsește pe prizonierii deportați la Oranki înfruntând stihiile dezlănţuite ale crivăţului care „chiuie nebun, cu vifornița care-ți astupă gura. Inima bate până la spasm şi se întreabă până când? Era o după-amiază de iarnă, cu cer străveziu. În aer jucau stele aurii, stele verzi. Mercurul coborâse jos, jos de tot. Arăta - 47°C. Era «răcoare». Păduchii bolnavi se plimbau în voie pe trupurile noastre slăbănoage. Mureau oamenii şi nimeni nu se interesa de cel ce-a murit. Iarna era grea, aspră, geroasă şi pământul nu putea să fie săpat; cu târnăcoape, cu lomuri, cu toate încercările noastre, nu reuşeam decât să aşchiem pământul. Morţi erau mulţi, toată ziua treceam pe lângă stivele de morţi. Noaptea, când bătea vântul prin schelete sau când luna gălbuie păta maldărele de stârvuri, te cutremurai. Era ca-n prorociile lui Iezechiil: teribilă imagine de apocalips! Şi-am numărat noi atunci nouăsprezece mii trei sute doisprezece morți, din toate naţiile Europei!" În amarele bezne ale mortii, singură, nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu cheamă la viață trupurlle osândite la muncă silnică, frig şi foame: „Și dacă a trecut un an, cei ce-au fost ca să moară au murit, iar ceilalți, supraviețuitorii, căliți la temperaturi joase şi la încercări cumplite, ne-am ridicat drepți în fața Dornnului și I-am mulțumit, mai întâi pentru încercări, apoi pentru viața pe care El ne-a păstrat-o. Pe urmă ne-am adus aminte de moartea acelor oameni care trăiseră alături de noi. Ne-am apropiat de mormintele lor, le-am îngrădit cu garduri, la cap le-am pus cruci de mesteacăn alb, în timp ce buzele noastre murrnurau: «Doamne, odihneşte-i cu sfinții Tăi, unde nu sunt dureri. Aliluia»".

Adeseori în mințile condamnaţilor la exterminare, mijea gândul zălud al evadării: „Şi eu am evadat cu un învăţător de pe la Râmnicu-Sărat. Am ajuns până la Volga, dar ne-au prins. Muream de foame! De unde să te aprovizionezi? Bani, de unde? Să vii tocmai din Urali până la Hârlău? Nu mergea. Am făcut și noi isprava asta. Într-o zi ne-au găsit dormind sub o căpiță. Nu ne-au bătut, ne-au adus înapoi în lagăr şi ne-au dat o lună de zile de carceră.” Dădeau o dată pe zi mâncare, un ceai cu sare în el".

Periplul părintelui Dimitrie prin lagărele rusești de muncă: Oranki, Mănăstârca, Karaganda va purta aceeași nedezminţită amprentă: a pustiului şi a absurdului. Supliciile nu se rezumau însă doar 1a dârdâiala feroce. La aceasta se adaugă, în porţii generoase, şi o cruzime de o „voiciune" grotescă.: „Am fost puși la sănii. Patru înainte, la oişte şi alți patru la țepuse; o sută, două sute de sănii, poate mai multe, şi-n jur, escortă de câini lupi. Legaţi cu odgoane încrucisate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de ki1ometri. Și asta în fiecare zi, fără repaus. Când urcam panta, curgeau pe frunțile noastre sudori, care înghețau îndată şi simțeam apa curgând pe șira spinării. Când ieșeam la loc așezat, înghețau apele pe noi şi tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea la coborâș iute; te smulgea, repezit, din hamuri; trebuia să alergi ca vântul, cu ochiul mereu înapoi. Câte accidente, picioare rupte, coaste rupte. Și asta în fiecare iarnă; un an, doi, trei, patru". În ciuda atâtor strâmtorări care sunt anevoie de îndurat de un simplu om, dacă harul lui Dumnezeu nu s-ar revărsa cu îmbelșugare asupra firii lui slăbănogite, părintele Dimitrie Bejan se simte totuși în condiția de prizonier în lagăr tot mai liber și mai descătușat în „bucuriile suferinței".

 

4. JUDECAT LA MOSCOVA ȘI „REPATRIAT" ÎN TEMNIȚELE ROMÂNEȘTI

„Am venit în 1948 în țară și în loc să-mi dea drumul acasă, m-au băgat în închisoarea militară".

Cutezanța de a încrusta pe o coajă de mesteacăn cuvintele: „Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești" îl va costa un nou proces, o altă nemiloasă judecată: în 1948, Tribunalul Militar din Moscova îl va condamna la moarte. Luminat de Duhul Sfânt asemenea lui Pavel din Tars, părintele Dimitrie contestă sentința Tribunalului, afirmându-și identitatea de român și cerând să fie rejudecat de o instanță din țara natală. Surprinzător, rușii, altminteri deloc sensibili la drepturile omului, îl repatriază. Va „bejeni" și prin temnițele și lagărele românești (Jilava, Văcărești, Aiud, Canal și Cavnic) încă 16 ani cu același simțământ firesc de eliberare din derizoriul vremelniciei, mărturisit cu o uluitoare seninătate la amurgul vieții: „Eu m-am simțit bine și în Rusia și în pușcăriile românești. Am plutit! Mă simțeam mai sus cu o palmă de pământ. N-am avut nimic! Am avut și tifos, dar am trecut prin el cum trece gâsca pe apa sâmbetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simțit, fraților, am simțit pe umar o mână care mă apăsa! O spun la vârsta mea și o spun conștient... Eu nu zic că este mâna lui Dumnezeu. Nu avea să vină Dumnezeu pentru un simplu preot păcătos ca să-1 salveze; dar am și eu un Înger; cum ai și frăția ta și toți cei botezaţi. A fost cu mine îngerul, cred... Eu am plutit pe deasupra lucrurilor".

La 28 iunie 1949, părintele Dimitrie Bejan păşeşte în celula cu mucede paie a Jilavei de sub „domnia" lui Maromet, „o epocă de grea, de cruntă foame și interminabile bătăi, cu geamurile bătute în cuie", dar în care „găseam suficiente posibilități ca să ne facem timpul plăcut în celulă. La Jilava mă băteau pentru că predicam în fiecare zi în celulă vieţile sfinţilor". Fratele de suferință în scrânciobul torturilor aplicate deţinuților din Fortul 13, Grabiel Țepelea asistă la următoarea scenă tulburătoare: „Eram cu preotul Dimitrie Bejan într-o celulă la Jilava și a venit Maromet cu vreo 10 miliţieni şi ne-au bătut pe toţi. Au venit cu o masă specială pentru bătaie și doi miliţieni cu parii ne băteau până ne frângeau în bătaie. Toţi orăcăiam şi strigam că ne durea. Pe părintele Bejan l-au lăsat la urmă. Și s-a aşezat el frumos, singur și-a dat pantalonii jos şi s-a aşezat pe masa aceea de bătaie. L-au bătut atât de tare, dar el nici nu gemea. Noi strigam toți: «Țipă, părinte, că te omoară!»". „Eu mă uitam la dânșii și zâmbeam", mărturiseşte părintele. „Nu am simţit nimic. Nicio vânătaie nu am avut pe corp. Dădeau milițienii până oboseau și eu nu simțeam nimic".

Abia în luna ianuarie a anului 1950 i se va înscena procesul pentru lecţia neînvăţată în „călduroasa" Rusie pentru politica de ofensă adusă regimului totalitarist din România. Înfierat ca „mare duşman al comunismului", considerat a fi deosebit de periculos pentru puterea lui mare de convingere, părintele Dimitrie Bejan va fi condamnat de către Tribunalul Bucureşti la 7 ani de închisoare, prin sentința nr. 77/1950 pentru „uneltire împotriva ordinii sociale", fiind repartizat să-şi execute pedeapsa în cetatea morții, la Aiud.

5. DEPORTAT ÎN COLONIA DE LA POARTA-ALBĂ

„Trebuie să accepţi suferinţa. Dacă nu o accepți și murmuri, te împotriveşti lui Hristos şi este inutilă suferinţa".

După doar câteva luni, în noiembrie 1950, regimul comunist le va pregăti întemniţaţilor de la Aiud o ieşire din „monotonia" vestitului celular, și nu oriunde, ci la Canal (Poarta-Albă), acolo unde se puteau nimici cu uşurință și ultimele rămășițe ale răzvrătirilor răzleţe: „Într-o săptămână, două, am intrat complet în programul de lucru. Cine ştia să-și dozeze energia ce trebuia cheltuită cu valoare calorică a alimentelor primite, a păşit peste examenul primelor zile. Intrând într-un echilibru și atent la fiecare lopată de pământ aruncată peste puteri, omul cumpănit a rezistat, însă o mare parte din tineret, imbătată de minciunile cu eliberarea condiţionată a spărgătorilor de normă, a realizat performanţe care în foarte scurt timp i-au dus pe unii la tuberculoză, iar pe cei mai mulţi la cimitir. Aici, repede ne-am dat seama că dacă ai apucat să te distrugi, nimeni nu te mai ridică. Eşti pierdut!" La Canal, fiecare zi se scurge în încleştarea cu resemnarea moartă că izbăvirea e departe, iar „banditul" golit de voinţă pare sortit să devină inert ca pământul pe care îl frământă cu cazmaua-i ruginită: „Era atâta batjocură pe capul nostru și atâta forţare la lucru, încât mi-am ieșit din calmul meu. Şi până a nu se ridica ceaţa, într-o dimineaţă, pe malul Canalului, îi chem pe Andrei şi pe Niţu Sandu. Şi ne sfătuim. Nu putem sabota direct. Totuşi ceva trebui să facem. Nu avem niciun interes să pierim de dragul muncii. Şi, în ziua aceea, am lucrat mai puţin. Cazmaua nu intra până-n plăsele şi lopata lua pământ numai cu vârf". Sancţiunea nu întârzie să vină: părintele este scos din colonie şi trimis în brigada preoţilor cu numărul 34, care „total izolaţi de ceilalţi colonişti sunt rupţi de contactul cu lumea exterioară; trimişi pe şantierele cele mai grele, hrăniţi cu resturile de alimente de la bucătărie. Zilnic instrucţie militară, fugăreli, culcări, zilnic bătaie organizată. Până toamna, brigada va fi decimată". Părintele Dimitrie se vede chemat la o nouă înfruntare: „Mă. gândesc: va să zică, aşa stă povestea. Ce atitudine să iau? Să încerc o rezistență fătişă? Să trec în tăcere totală? Hotărârea voi lua-o peste două, trei zile".

În vreme ce clopotele din „Valea Neagră" bat vesele în miez de noapte pentru Învierea Domnului, preoţii din brigada 34 trec prin ciurul percheziţiei şi prin ploaia de sudalme ale comandantului de colonie. În sufletul părintelui Dimitrie Bejan pătrunde ca un fulger, sabia de foc a Duhului Adevărului: acel moment, o lumină a trecut peste inima mea și strig atare: «Hristos a Înviat, fraţilor!». «Care eşti acela, mă?» întreabă comandantul întors de pe coridor. «Eu sunt», «Du-1 la carceră, așa dezbrăcat!»". Cu trupul despuiat, dar cu sufletul îmbătat de dulceaţa harului, osânditul la moarte simte mâna lui Hristos atingându-i fruntea cu fierbinte binecuvântare: „Diafan, transfigurat, Iisus pluteşte lângă sufletul meu (...). I-atâta pace-n carceră! Dulce eşti, Doamne, în toate suferinţele pe care le îngădui! Fă-mă, Doamne, bun! Bun ca un Om!"

 

6. IZBĂVIT DIN GHEARA BOLII LA VĂCĂREŞTI. ÎN LANȚURI LA AIUD

„Ne-am deprins cu viața de celulă. Trăim aici încarceraţi. Dar demult am evadat și sufletele noastre ne plasează lângă cer.

Dumnezeu va asculta rugăciunea părintelui topită în lacrimile suferinţei: boala îi va răpune trupul sfârtecat de cuiele răstignirii și în dimineața zilei de 20 octombrie 1951, preotul Dimitrie Bejan este trimis să fie operat de chisturi pe intestin și rinichi la închisoarea Văcărești. După. o operatie de patru ore, este lăsat nesupravegheat de sanitarul temniței, însă Dumnezeu în iubirea Lui gingașă va priveghea la căpătâiul părintelui, iar tăieturile de cuţit se vor închide cuminți, spre surprinderea doctorilor.

Sub nesfârşitul cerului safir se profilează din nou inneguratul Aiud. Aceeaşi sfâşietoare foame, acelaşi necruţător frig le spintecă mâruntaiele condamnaţilor la exterminare. Printre ei, se numără și Nichifor Crainic, profesorul pe care părintele Dimitrie îl audiase pe băncile Facultăţii de Teo1ogie: „Peste zi stăteam cu toţii la orizontală. Foamea ne topise. Nici nu mai vorbeam. Ne uitam unul la altul şi gândeam. Ne topeam încet, încet, ca o lumânare de ceară curată. Simțeai prezenţa lui Dumnezeu pe mirul frunţilor. Căpătasem o culoare de cearâ de mai. Sângele era puţin şi circula anemic. O frază începută, cu greu o puteai duce până la capăt. Distrofia şi caşexia arătau roadele. Morţii se înmulţeau şi-n fiecare noapte căruţa cu calul şchiop, căra la cimitir unul, doi sau chiar mai mulţi morți. Doctorul Ranca, la vizitele medicale, ridica din umeri și striga: «Eu ştiu că sunteţi bolnavi. Ştiu ce vă trebuie. Dar ordinul este ca să muriţi. N-am ce vă face!». Și oamenii, ascultători, mureau". Celor rămaşi printre cei vii, tot mai adânc 1i se implanta în inimi crucea pătimirii sfinţitoare. Lanţurile firii stricăcioase îmbrăcate în haină de humă se desfac doar prin atingerea lină a Duhului mângâietor: „E greu de stabilit limite pentru bucuriile trupului.Si totuşi în această veşnică bătălie dintre legea duhului şi legea cărnii, noi stăm hotărâţi să-i tăiem trupului din pretenţii, favorizând duhul, tinzând până la sfințenia din apropierea lui Dumnezeu. Trăim aici încarceraţi, dar demult am evadat şi sufletele noastre ne plasează lângă cer. Înseamnă că ne-am depăşit, că ne spiritualizăm. Se poate!"

Zădărnicind încercările de reeducare ale politrucilor, părintele Dimitrie Bejan este zvârlit spre „înţelepţire" în bezna de smoală de la Zarcă. ,,Și ceea ce a urmat a fost «plângerea și scrâșnirea dinților». Am trăit iadul la Zarcă". În tenebrele Aiudului așteptările neîmplinite, decorul morbid al căruţei care noapte de noapte cară morţii şi-i plantează la rădăcinile plopilor fărâmă rezistența psihică mai cu seamă a deţinuţilor tineri: au înmulțit cazurile de nebunie. Unii strigă, strică ferestre, se zbat, rup, zgârie, spumegă furioşi. Alţii dimpotrivă: toropiţi, tăcuți, cu ochii ficşi, încep cuvintele care rămân doar începute. Uneori plâng cu vaiete lungi, sfâşietoare. Plânsul lor cutremură; strigătele lor cutremură. Numai tinerii înnebunesc. Ce este acolo în adâncul lor? Ce zbucium? Ce rupturi, ce prăbuşiri se petrec acolo?". sunt întrebări la care părintele Dimitrie Bejan nu a găsit răspunsul și pe care le-a aşezat smerit înaintea Domnului, încredinţat fiind ca nicio jertfă mistuită în închisoare nu va fi trecută cu vederea la dreapta şi înfricoşătoarea Judecată.

 

7. DEZROBIT ÎN ROBIA BĂRĂGANULUI

 „Eram toţi una, cu un cuget şi o inimă. Autoritatea a sesizat perfect unde ne era reazemul: inima lui Hristos".

Anul 1956 îi va aduce părintelui Dimitrie Bejan păruta eliberare. Va păşi demn dincolo de porţile temniţei, cu aceeaşi inimă bătăioasă de român, sorbind din şuvoiul suferinţelor doar picuri de lumină: „Cum am intrat în puşcărie, cu inima curată, aşa am scos-o la lumină, parcă mai curată: aur purificat, pentru Hristos. Cum am intrat în puşcărie, cu dragostea de neam, tot aşa am ieşit pe poarta Aiudului, parcă iubirea pentru român a mai crescut cu-n stat de om".

Nădejdile eliberării se destramă subit când milițianul comunică laconic verdictul Ministerului de Interne: „Acum eşti un om liber. Numai că te vom trimite în Bărăgan. Acolo vei mai găsi pe alţii care au plecat de la puscărie. E bine şi frumos. Dunărea e pe acolo. Veti lucra la fermele de Stat". Într-un sat părăsit de bănățeni, în apropierea podului Giurgeni, cei trei sute de români deportați îşi mângâie aleanul îngenunchind la rugăciune în bisericuța dintre răzoare de la Răchitoasa: „Aici ne adunam, aici ne închinam, aici ne intăream sufleteşte. Totdeauna rugăciunea a fost mângâiere şi sprijin. Cu atât mai mult pentru noi, care în lume nu aveam niciun sprijin. Tot reazemul nostru era Hristos!". Cei trei ani petrecuţi la Răchitoasa alături de preotul Tarcea vor încălzi sufletul părintelui Dimitrie Bejan cu făclia curată a credinţei şi a dragostei frăţeşti, aşa cum ardea ea în vremurile de început ale Bisericii creştine: „Niciodată n-am trăit clipe de profundă îmbăiere sufletească aşa cum le-am avut în bisericuţa dintre răzoare. Numai primele veacuri creștine au cunoscut perfecta comuniune sufletească de rugăciune, în catacombe sau în locuri ferite de primejdii şi decapitări şi apoi în temniţele noastre din a doua parte a secolului XX. În procesul nostru din 1959 tuturor ni s-a adus această gravă acuzație: că trăiam creştinismul în umbra bisericuţei noastre. Eram toţi una, cu un cuget şi o inimă. Autoritatea a sesizat perfect unde ne era reazemul: lângă inima lui Hristos". Și regimul, fidel principiilor sale de reeducare, mai pune în scenă un proces pentru îndărătnicii din Bârăgan care se împotriveau crezului totalitarist.

8. SENIN PE CALEA SUFERINŢEI. DIN NOU LA JILAVA ŞI AIUD

„Simţim prezenţa reală, vie a Mântuitorului în inimile noastre. Anii de încercări multiple au luminat potecile, pregătind sufletele chiar pentru răstignire".

În 1959, părintele Dimitrie Bejan este rejudecat la Constanţa pentru predicile şi activitatea pastorală desfăşurată la Răchitoasa și prin sentința 349/1959 a Tribunalului Militar Constanța este condamnat în calitate de şef al lotului, la muncă silnică pe viață.

Din nou în cenuşia zeghe la Jilava și Aiud, purtând în suflet cu zâmbet senin nedumerirea: „Omule, sfântule, esti numai o rană/ Cum mai zâmbeşti, cum mai visezi?/ Cum de mai crești tulpini de  zăpezi/ Din sfâşierea ta părnânteană?" (Radu Gyr). Intrat în morișca reeducărilor colonelului Crăciun, părintele Dimitrie Bejan nu se descumpănește, alegând fără să stea prea mult pe gânduri, să zacă luni nesfârşite pe cimentul înghețat al Zarcăi din Aiud. Peste ani, despre fiara năucă a reeducărilor de la Aiud, Demostene Andronescu avea să scrie: „A fost cumplită Gherla lui Goiciu. A fost cumplit Aiudul pe vremea lui Dorobanţu și Coler. Toate ororile trăite în aceste închisori în perioadele respective s-au estompat în amintire şi apar ca o imensă pată neagră. Şi totuşi, în acest infern uniform şi continuu sunt unele intervale care se cască în memorie ca adevărate «găuri negre» ale ororii. O asemenea «gaură neagră» a fost şi Aiudul ultimilor ani de detenţie. Atunci, în timpul reeducării, aici s-a intrat cu cizma în sufletele oamenilor. Atunci au fost ucise vise şi au fost împinse la sinucidere sute și mii de conştiinţe, Cineva remarca, pe drept cuvânt, că, din acest punct de vedere, Aiudul acelor ani «este frate geamăn cu Piteştiul»".

 

9. ELIBERAREA. ÎN „BUCURIILE SUFERINȚEI" PÂNĂ LA MOARTE.

„Deci aproape 50 de ani am fost lipsit de libertate. Dar eu dau slavă lui Dumnezeu pentru toate!". Odată cu Decretul de amnistie generală pentru deţinuţii politici din 1964, părintele Dimitrie Bejan părăseşte zidurile Aiudului cu nostalgia că, nu se va mai reîntâlni în această viaţă cu oazele de desfătare duhovnicească în care și-a îmbăiat sufletul în cei 18 ani de detenție: „Am plecat fericiți acasă! Mecanicul de tren s-a uiat la mine cu o oarecare rușine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni și haine murdare. «De unde vii?», m-a întrebat. «Vin de la Rai!» i-am răspuns. «Nu vezi că strălucesc?» Eram așa de fericit!. «Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam şi răbdam cu nădejdea la Dumnezeu!»".

Nevoit să se întoarcă la casa părintească de la Hârlău, părintele Dimitrie Bejan va trece, cu aceeași noblețe care 1-a ridicat deasupra urâciunilor vieții, şi prin durerea de a nu fi recunoscut de propriul tată. La 1 mai 1965, la cererea Ministerului de Interne adresată Mitropoliei din Iaşi, este numit preot paroh în satul Ghindăoani din judeţul Neamţ. Vreme de cinci ani şi jumătate se va dărui cu toată fiinţa slujirii altarului şi catehizării sătenilor: „În săptămânile următoare am deschis uşa bisericii şi deschisă a fost tot timpul cât am stat eu la Ghindăoani. Acolo am făcut misiune frumoasă. Acasă n-aveam ce face. Oamenii erau foarte credincioşi şi eu slujeam ziua şi noaptea. Făceam Utrenia la miezul nopţii şi Sfânta Liturghie în fiecare zi. Veneau oameni din toate părţile. Asta i-a supărat pe securişti".

Aceeași mână nevăzută a lui Dumnezeu îl va salva de la moartea prin otrăvire, când într-o duminică la Sfânta Liturghie va consuma vinul amestecat cu sodă caustică adus de două femei la altar: „După slujbă mi-am dat seama că am fost otrăvit. Am căzut în altar, bolnav. Eram verde la faţă. Oamenii m-au dus acasă, m-au întins pe pat, iar femeile mă boceau. M-am închinat: «Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne»... Am văzut o lumină puternică în faţa mea, am zâmbit căci mă simţeam fericit. Și atât. M-am trezit la spitalul din Piatra Neamţ, cu câţiva doctori în jurul meu. Mi-au spus că în sticla de vin au găsit urme de sodă caustică. Mă salvase Dumnezeu, căci El mai avea treabă cu mine".

Înșfăcat de Securitate într-o zi mohorâtă de octmbrie a anului 1970, părintele Dimitrie Bejan va fi judecat la Protoieria Târgu Neamţ, pensionat forţat şi consemnat la domiciliu obligatoriu în Hârlău până în decembrie 1989, când îl va salva de la linșaj pe securistul care îl păzea. Cererile repetate de a intra în mănăstire i-au fost refuzate la presiunile aceleiași Securități vigilente care nu va pregeta să-1 denigreze până la moarte. Ultimii ani din viață și-i va petrece la Hârlău, în casa unde i se hotărâse domiciliul forțat și peste al cărei prag vot păși mii se credincioși însetați de cuvântul viu al părintelui. În timp, corola gândurilor și a trăirilor din anii de captivitate şi surghiun se va scutura lin pe filele cărților care ne încântă până astăzi sufletul (Bucuriile suferinţei, Oranki. Amintiri din captivitate, Vifornița cea mare, Hotarul cu cetăți, Satul Blestemat). În ziua de 21 septembrie 1995, slobozit din vasul de lut al trupului, sufletul părintelui Dimitrie Bejan a zburat către cer. Testamentul lăsat ca la înmormântare să nu i se predice și nici flori să nu se arunce va fi împlinit întocmai.

Astăzi, mai mult ca oricând, în ungherele ascunse ale inimii fiecăruia dintre noi se aşează tihnit cuvintele părintelui care ni-1 vor aduce mereu în amintire: „Îmi răsar vii în amintire oameni și locuri prin care am trecut. Estompat, în depărtări, războiul pierdut. Mai aproape de orele prezente, cuştile de beton şi fier de la Interne. Jilava, cu marile încercări. Aiudul și Gherla, unde satana cerne sufletele prin sită mongolă. Canalul pecetluit până la a Doua Venire cu miile de cruci ale celor răstigniţi și minele de plumb de la Baia-Sprie, Cavnic și Valea Nistrului. Atâția oameni care au fost şi au trecut dincolo, ducând cu ei durerile noastre! Peste tot locul cazne și încercări. Dar noi trăim și ducem în sufletele noastre mirul de pe frunţile celor ce au murit. Inimile lor bat în inimile noastre și visurile lor de biruinţă sunt visurile noastre pentru ziua de mâine".

„Sfinţii inchisorilor", Mănăstirea Paltin

Petru-Vodă, 2019, pp. 114 - 127