Sfântul Ignatie Briancianinov scrie: „Ascunsă
taină este moartea! Până la luminarea oamenilor cu lumina creștinismului, în
cea mai mare parte ei aveau despre nemurirea sufletului concepţiile cele mai
grosolane şi mincinoase; cei mai mari inţelepţi ai păgânismului nu puteau face
mai mult în această privinţă decât să cugete şi să îşi dea cu presupusul.
Totuşi, inima omului căzut, oricât de intunecată şi îndobitocită ar fi fost,
pipăia pe bâjbâite ca să zic aşa neîncetat veșnicia sa. Toate credinţele idolatre
dovedesc acest lucru; toate făgăduiesc omului viaţa de dincolo de mormânt,
anume o viaţă fericită sau nefericită, potrivit meritelor pământeşti."
Învăţătura evanghelică despre viaţa de dincolo de
mormânt este înfăţişată în pilda lui Lazăr şi a bogatului nemilostiv. În
această pildă, bogatul îl roagă pe Avraam pentru cei cinci fraţi ai săi, care
trăiau fără să se gândească la chinurile care îi aşteptau în cealaltă lume.
Pătimind el însuși, se roagă pentru fraţii săi - după concepţiile noastre, asta
înseamnă că bogatul este un om bun, de treabă. Iată totuşi, că acest om bun se
află în iad!
Reiese că pentru a scăpa de chinurile iadului nu
este de ajuns să fii „om bun" - mai trebuie ceva. Și tocmai de acest
„ceva" oamenii nu vor de obicei să audă. Şi atunci, într-adevăr, ce rost
mai are să trimiţi pe morţi la cei care deja nu au crezut pe Moise şi pe
prooroci?
Morţii nu vin la cei vii, şi ca atare trebuie să
credem Sfintei Scripturi - despre aceasta ne vorbeşte parabola evanghelică. Se
vede însă că trăim vremurile din urmă. Deja sunt mulți ani la rând de când
primim mărturii de la oameni ce au murit, dar s-au întors din nou la viaţă.
În anul 1975, doctorul Raymond Moody a publicat
cartea sa, care a făcut vâlvă, intitulată Viaţa
după moarte. În ea erau adunate relatări ale oamenilor ce au trecut prin
moartea clinică. Pe baza numeroaselor exemple, doctorul Moody dovedea că după
despărțirea de trup sufletul continuă să vadă, să audă, să cugete, să simtă.
Omul se străduie să comunice cu cei din jur, însă aceștia nu îi aud glasul,
nu-i simt atingerile. Totodată, pe cel mort îl umple un simţământ de uşurare,
de împăcare şi bucurie. El zboară printr-un tunel întunecat, după care ajunge
într-un ţinut al luminii şi se întâlneşte cu o Fiinţă luminoasă. Viaţa sa trece
prin faţa ochilor ca un film de cinema, după care înțelege cu o acuitate
neobişnuită ce greșeli a săvârşit şi ce merită. După aceea, unii descriu locuri
minunate, unde se intâlnesc cu rudele moarte; alţii dimpotrivă, povestesc
despre locuri întunecate şi respingătoare și despre făpturi rele care trăiesc
acolo.
Majoritatea relatărilor nu erau, fireşte, prea
complete. Oamenii care suferiseră moarte clinică reușeau, de regulă, să facă
doar câteva observaţii, după care sufletul se întorcea în trup, şi cunoaşterea
de dincolo era curmată.
Totuși, noi avem mărturiile unor oameni care au
fost la hotarul dintre viață și moarte vreme mult mai îndelungată – lor le și
este dedicat acest capitol. Aici urmează să se vorbească nu despre reanimări
medicale, ci despre adevărate învieri din morți (într-unul din cazuri este
vorba de 72 de ore). Relatările acestea sunt deosebit de interesante prin
faptul că în ele nu sunt prezente doar primele impresii ale sufletului după
ieșirea din trup.
Una dintre aceste istorisiri datează din anul
1916, a doua din 1964 și a treia din 1982. În primul caz a trecut pragul morții
un tânăr, iar în celelalte două, femei în floarea vârstei – și toți acești
oameni erau destul de respingători față de religie.
“Nu este pregătit!...”
K. Ikskul era un tânăr
intellectual tipic pentru Rusia dinainte de Revoluție. Fusese botezat din
copilărie și crescuse într-un mediu ortodox – dar, cum era moda pe atunci între
intelectuali, față de religie avea o atitudine indiferentă. Câteodată mai
mergea la biserică, serba Crăciunul și Paștile, chiar se împărtășea odată pe
an, dar socotea drept superstiții multe lucruri din Ortodoxie, între care
învățătura despre Rai și iad. Era încredințat că după moarte ființarea omului
ia sfârșit.
La un moment dat, el
s-a îmbolnăvit de plămâni. A bolit greu, vreme îndelungată, și în cele din urmă
a fost internat. Nici nu se gândea la o moarte apropiată, ci nădăjduia că se va
însănătoși în curând și se va apuca iarăși de treburile sale obișnuite. Într-o
dimineață s-a simțit foarte bine. Tusea pierise, temperatura scăzuse la normal.
El a crezut că deja se însănătoșește. Totuși, spre marea lui mirare, doctorii
au început să se agite, au adus oxigen.
Au urmat frisoane și pierderea completă a cunoștinței. Și iată povestea lui:
“Toată atenția mi se concentrase asupra propriei persoane...
a avut loc parcă o separare... a apărut omul lăuntric – cel principal, complet
nepăsător față de cel din afară și față de tot ce se întâmplă cu el... Era
uimitor să văd și să aud toate acele lucruri, și totodată să mă simt străin de
ele. Iată, doctorul pune o întrebare, iar eu aud, înțeleg, însă nu răspund – nu
am de ce să vorbesc cu el... Și deodată am fost tras de o putere înfricoșătoare
în jos, în pământ... Mă zvârcoleam. <<Agonia>>, a zis doctorul.
Înțelegeam tot. Nu eram speriat. Mi-am amintit că citisem că moartea este
dureroasă, dar nu simțeam nici o durere. Încercam însă o senzație apăsătoare,
chinuitoare. Eram tras în jos... Simțeam că ceva trebuie să se separe... Făceam
sforțări să mă eliberez, și deodată m-am simțit ușurat. Am simțit că mă
odihnesc.
Ceea ce s-a petrecut în continuare îmi amintesc
foarte limpede. Stăteam în cameră, în mijlocul ei. La dreaptea mea stăteau în
semicerc doctorii și surorile, împrejurul patului. Mă minunam ce fac acolo:
<<Doar eu nu sunt acolo, sunt aici...>> M-am apropiat ca să
privesc. Pe pat zăceam eu. Văzându-mi dublura nu m-am speriat, ci doar am fost
mirat – cum este cu putință asta? Am vrut să mă ating – mâna mi-a trecut ca
prin gol. N-am putut să-i ating cu mâna nici pe alții. Podeaua n-o simțeam...
L-am chemat pe doctor, dar el nu a reacționat. Atunci am înțeles că sunt
absolut singur, și m-a cuprins panica.
Privindu-mi trupul, m-am gândit: << Nu cumva
am murit? >> - însă îmi era greu să-mi închipui acest lucru. Doar eram
mai vioi ca înainte, simțeam și conștientizam tot... După ceva vreme, doctorul
a ieșit din cameră. Amândoi felcerii stăteau și discutau despre peripețiile
bolii și morții mele, iar infirmiera, întorcându-se spre icoană, și-a făcut
cruce și a rostit cu glas răsunător obișnuita urare: << Veșnică odihnă
răposatului! >> Și îndată ce a rostit cuvintele acestea, alături de mine
au apărut doi îngeri. Într-unul din ei l-am recunoscut imediat pe îngerul meu
păzitor, însă celălalt îmi era necunoscut. Luându-mă de subsuori, îngerii m-au
scos drept prin perete în stradă. Deja se lăsa amurgul. Ningea lin, cu fulgi
mari. Vedeam asta, dar nu simțeam frigul și schimbarea temperaturii. Am început
să ne înălțăm cu repeziciune – și pe măsură ce ne înălțam, privirii mele i se
descoperea o întindere din ce în ce mai mare, care a luat în cele din urmă
proporții atât de înspăimântătoare, încât m-a cuprins frica de nimicnicia mea
în fața acelei imense pustietăți. Aici,
firește, s-au făcut simțite anumite însușiri noi și aparte ale vederii mele. În
primul rând, era întuneric, dar vedeam totul limpede; prin urmare, privirea mea
căpătase insuşirea de a vedea prin întuneric; în al doilea rând, cuprindeam cu
privirea o suprafaţă pe care în nici un caz nu ar fi putut-o acoperi vederea
mea obișnuită.
Ideea de timp s-a stins în mintea mea, şi nu ştiu
câtă vreme ne-am mai înalţat până când s-a auzit deodată zarvă nedeslușită, iar
după aceea, plutind nu se știe de unde, a început să se apropie de noi cu
ţipete şi larmă o ceată de fiinţe slute. «Demonii!» - mi-am dat seama cu o
neobişnuită repeziciune şi am înlemnit de o groază aparte, necunoscută mie până
atunci. Înconjurându-ne din toate părțile, ei cereau strigând și făcând gălăgie
să fiu dat lor şi se străduiau să mă înhaţe cumva și să mă smulgă din mâinile
îngerilor – dar este limpede, nu îndrăzneau s-o facă. În mijiocul acestei zarve
de neînchipuit și tot atât de respingătoare pentru auz pe cât era înfățișarea
lor pentru văz, prindeam uneori cuvinte și chiar fraze întregi: «Este al
nostru: s-a lepădat de Dumnezeu!», au strigat deodată aproape într-un glas, și
în același timp s-au aruncat asupra noastră cu o asemenea obrăznicie, că frica
mi-a înghețat într-o clipită orice gând. «E o minciună! Nu e adevărat!» - mi-a
venit să strig după ce mi-am venit în fire, însă memoria credincioasă mi-a
legat limba. Într-un chip de neînțeles, mi-am adus aminte dintr-o dată de o
întâmplare aparent fără însemnătate legată de tinerețea mea, întâmplare demult
uitată.
Mi-am adus amintit cum, pe vremea când încă eram
student, adunându-ne odată la un coleg, am discutat despre problemele şcolare,
după care am trecut la diverse teme abstracte şi înalte - convorbiri pe care le
purtam adesea. «În general, mie nu-mi plac abstracţiunile, a spus unul dintre
colegii mei, iar aici avem de-a face cu cea mai deplină imposibilitate. Eu pot
crede într-o oarecare forță a naturii, fie aceasta şi nestudiată de către ştiință,
adică pot admite existența ei chiar şi fără să-i văd manifestările, fiindcă ea
poate fi foarte neînsemnată ori se poate contopi în acțiunile ei cu alte forţe,
şi ca atare este greu de dișcernut; însă a crede în Dumnezeu ca Fiinţă personală
și atotputernică, a crede atunci când nu văd nicăieri manifestări clare ale
aceste Personalități, este deja o absurditate. Mi se spune: Crede! Dar de ce
sunt dator eu să cred, când pot la fel de bine să cred că Dumnezeu nu există?»
- de această dată colegul mi s-a adresat direct. «Poate că nu», am răspuns eu.
Această frază a fost «vorbă deşartă» în cel mai
deplin înțeles al cuvântului: cuvântarea prostească a prietenului nu putea
stârni în mine îndoieli despre existenţa lui Durnnezeu. Nici măcar nu urmărisem
cu cine ştie ce luare-aminte discuţia şi iată, acum se arăta că această vorbă
deşartă nu rămăsese fără urmări: trebuia să mă dezvinovăţesc, să mă apăr de învinuirea
ridicată împotriva mea... Această învinuire era, pare-se, pentru demoni
argumentul cel mai puternic în favoarea pierzaniei mele - parcă aflau în el noi puteri pentru
indrăzneţele lor atacuri împotriva mea, şi deja se învârteau în jurul nostru cu
urlete înverşunate, tăindu-ne calea.
Mi-am amintit de rugăciune şi am început să mă
rog, chemându-i în ajutor pe toţi sfinţii pe care îi ştiam şi ale căror nume mi-au
venit în minte. Jalnic neştiutor, creștin numai cu numele, mi-am amintit
aproape pentru prima dată de cea care se numeşte Apărătoarea neamului
creştinesc.
Totuși, chemarea mea a fost, pesemne, atât de
puternică, atât de mult umpluse groaza sufletul meu, încât, abia i-am rostit
numele, că în jurul nostru s-a arătat deodată o ceaţă albă, care a și început
grabnic să învăluie hâda ceată a demonilor. Ea i-a ascuns de ochii mei mai
înainte ca aceştia să se poată despărţi de noi. Urletele şi hohotele lor s-au
auzit încă multă vreme, însă din faptul că slăbeau şi amuţeau treptat mi-am dat
seama că înfricoșătoarea urmărire încetase.
Simţământul de spaimă, pe care-I încercasem mă cuprinsese
în întregime așa de mult, că nici nu-mi dădeam seama în timpul acelei întâlniri
îngrozitoare dacă ne continuăm zborul sau dacă ne-am oprit pentru o vreme; am
înțeles că ne mişcăm, că ne înălțăm în continuare, abia când înaintea mea s-a întins
iarăși nesfârșita întindere a văzduhului
Străbătând o oarecare depărtare, am văzut înaintea
mea o lumină puternică; ea semăna după cât îmi părea cu lumina soarelui, însă
era mult mai puternică: «Acolo, m-am gândit eu, trebuie să fie vreo împărăție
de-a luminii. Da, îrnpărăţia, stăpânirea deplină a Luminii», presimțeam cu o
simțire aparte ceea ce nu văzusem încă - fiindcă acea lurnină nu cunoştea
umbră. «Dar cum poate exista lumină fără umbră?» - şi-au făcut simţită nedumerirea
concepţiiie mele pământești.
Și dintr-o dată, am intrat cu repeziciune în sfera
acelei Lumini, care literalmente m-a orbit. Mi-am închis ochii, mi-am acoperit
faţa cu mâinile - dar în zadar, căci mâinile mele nu făceau umbră. De altfel,
ce putea să însemne aici o astfel de apărare?
S-a întâmplat însă altceva. Cu măreţie, fără mânie,
dar plin de autoritate și neclintit, au răsunat de sus cuvintele «Nu este
pregătit!» Şi după aceea... după aceea, o oprire de o clipită în zborul nostru
către înalturi, după care am început să coborâm cu repeziciune. Mai înainte de
a părăsi acea sferă însă mi s-a dat să fac cunoştință cu un fenomen minunat. De-abia
răsunaseră de sus cuvintele amintite, că tot ce este în această lume, orice
firişor de praf, până şi cel mai mic atom răspundea cu încuviințarea sa, de
parcă un ecou din milioane de glasuri le repeta într-o limbă de neperceput cu auzul,
dar simțită și înțeleasă de inimă și minte, arătându-și deplina încuviințare
față de hotărârea dată; și în această unitate a voinței era o asemenea armonie,
și în această armonie era atâta inexprimabilă, extatică bucurie, că înaintea ei
toate fascinațiile și extazurile noastre pământești păreau o jalnică zi lipsită
de lumina soarelui. Acest ecou din milioane de glasuri răsuna ca un acord
muzical inimitabil, şi sufletul întreg a prins grai, răspunzând printr-o
năzuinţă înflăcărată şi neprecupeţită de a se uni cu acea minunată armonie.
N-am priceput adevăratul înţeles al cuvintelor
privitoare la mine, adică nu am înţeles că trebuie să mă întorc pe pământ și să
trăiesc iarăşi acolo ca şi mai înainte. Credeam că mă vor duce în alte locuri,
şi un simţământ de protest sfielnic prinsese a se stârni în mine, când înaintea
mea au inceput în chip tulbure, ca prin ceaţa dimineţii, a se zări contururile
oraşului, apoi străzile cunoscute şi spitalul unde mă aflam internat.
Apropiindu-se de trupul meu fără suflare, îngerul păzitor mi-a zis: «Ai auzit
hotărârea lui Dumnezeu?» - şi, arătându-mi trupul meu, mi-a poruncit: «Intră în
el şi pregăteşte-te!» După aceea, amândoi îngerii s-au făcut nevăzuţi".
În continuare, K. Ikskul istoriseşte despre
întoarcerea sa în trup, care zăcuse în morgă vreme de 36 de ceasuri, şi cum
toţi medicii şi restul personalului medical au fost şocaţi de minunea
întoarcerii lui la viață. În scurtă vreme, K. Ikskul a intrat în mănăstire,
sfârşindu-şi viaţa ca monah.
Pentru rugăciunile tatălui
Klavdia
Nikiticina Ustiujanina s-a născut în 1919 într-o familie evlavioasă. Tatăl ei
ajutora întotdeauna pe nevoiaşi, dar după moartea lui Ustiujaninii s-au
depărtat de Dumnezeu. Klavdia a devenit o comunistă activă.
În 1964, doctorii i-au descoperit Klavdiei un cancer
al colonului transvers. În februarie, Ustiujanina a fost supusă unei operaţii
în secția chirurgicală a spitalului căilor ferate. Opera profesorul Izrail
Isaevici Neumarck. În timpul operației pacienta a murit – și iată povestirea
ei:
„...Pe neașteptate, mi-am văzut trupul dintr-o
parte. Stăteam alături de medici și îmi priveam cu groază intestinul descompus.
După aceea m-au dus cu targa în morgă. Îmi aduc aminte cum mă mișcam în urma
trupului meu și mă minunam: «Cum de ne-am făcut două?» După aceea am văzut cum
l-au chemat pe Andrei – el plângea. L-am îmbrățișat și l-am sărutat, dar fiul
meu nu mi-a dat nici o atenție... Era cumplit! După aceea am văzut de la o mare
înălțime, dar foarte limpede, casa noastră din Barnaul. Am văzut rudele, care
se certau pentru moștenire, și am mai văzut niște făpturi cumplite – demonii,
care se bucurau pentru fiecare ocară pe care rudele și-o aruncau.
După aceea m-am trezit într-un loc neobișnuit și
am văzut cum iese o femeie pe niște porți strălucitoare. Împreună cu ea se afla
un tânăr – îngerul meu păzitor precum aveau să mă lămurească mai târziu în
lavră. El a rugat-o pentru ceva pe Maica Domnului, dar ea, se pare, nici nu l-a
ascultat. Am înțeles că sunt vinovată pentru faptul că mă lepădasem de credință
și nu trăiam după poruncile lui Dumnezeu – și dintr-o dată a răsunat de undeva,
din înălțime, un glas. Glasul acela era neobișnuit de puternic și iubitor – el
pătrundea în toate colțurile lumii. «Este lăsată pentru o vreme, pentru
virtuțile tatălui ei și necurmatele lui rugăciuni», am auzit. Am început să
nădăjduiesc că voi primi iertare de dragul tatei. În acea clipă am văzut o
mulțime uriașă de oameni arși, ce parcă ar fi fost scoși tocmai atunci din
flăcări. Din ei ieșea putoare. Toți doreau foarte mult să bea și se rugau să le
fie dăruită măcar o picătură de apă! După aceea am văzut felurite grozăvii ale
iadului... Am văzut ceea ce meritasem prin viața mea de pe pământ... După aceea
s-a auzit iar glasul: « Pregăteşte-te și mântuieşte-ţi sufetul, căci n-a mai
rămas mult!»"
Ustiujanina a fost moartă 72 de ore. În toată
această vreme ea s-a aflat în morgă cu inciziile necusute! Rudelor li se dăduse
deja adeverinţa de deces, fiul minor fusese internat la casa de copii... Mulţi
ani după aceea, părintele Andrei Ustiujanin îşi amintea: „După trei zile mama a dat semne de viaţă. În jur au inceput să se agite. În casa de copii, unde mă dăduseră, a venit băiatul cel mai mare şi mi-a zis: «Mama ta a înviat!» Da, aşa a şi fost: Dumnezeu a săvârşit minunea învierii mamei mele."
După o vreme oarecare, Klavdiei Ustiujanina i s-a
făcut o a doua operaţie – și chirurgul, uluit, a descoperit că pacienta nu mai
avea nici urmă de cancer! Klavdia Nikiticina l-a întrebat pe profesorul
Neumarck:
- Ce ziceți acum?
Profesorul i-a răspuns după o vreme de tăcere:
- Cred că te-a renăscut Cel Preaînalt.
- Dacă credeţi asta, botezaţi-vă!
Dar Izrail isaevici a roșit de tulburare, si
atât...
După ieşirea din spital, Ustiujanina a renunţat la
carnetul de partid și a trăit încă 14 ani. În toţi aceşti ani, Klavdia
Nikiticina a dat mărturie despre ceea ce se petrecuse cu ea, şi mulţi dintre
cei ce au auzit-o au venit la credinţă. În vremea hruşciovistă au încercat s-o
bage la închisoare, au judecat-o de câteva ori. Ea a murit în 1978 în urma aterosclerozei
cardiace. Fiul ei, Andrei, a devenit protoiereu și acum slujește în mănăstirea
cu hramul Adormirii Maicii Domnului din oraşul Alexandrov.
Am înțeles ce este întunericul
În anul
1982, Valentina Romanova s-a mutat împreună cu soțul într-una din garnizoanele
regiunii Crimeea. Au început să se aranjeze în noul loc: au primit un
apartament într-o casă a corpului ofiţeresc, au cumpărat mobilă, televizor în
culori. În jur, livezi, vii – ce-şi poate dori omul mai mult?
...N-ar fi
vrut să le ducă cu maşina pe acele femei, dar stăruiseră foarte mult. Îşi
conducea Moskviciul în silă, când...
Traumele s-au dovedit mortale. Romanova a fost
transportată la spital, unde a murit după scurtă vreme fără să-şi fi recăpătat
cunoştinţa.
„Doctorul a spus: «Am făcut totul, dar nu a putut
fi scăpată. Inima nu mai bate.» Cineva a adăugat: «Şi avea două fetiţe mici...»
Atund am simțit ca un brânci în corp, şi, deodată m-am trezit deasupra tuturor.
Îl vedeam pe doctor, care nota ceva liniştit. Vorbea despre maşina ce trebuia
chemată dimineaţa din Simferopol pentru a mă duce la morgă. Vedeam cum o femeie
din salon îsi înhață perna: «Şi ce, eu să rămân aici cu moarta? Nu am de gând!»
Le-am zis incetişor: «Dar n-am murit, sunt vie!» Glasul însă nu avea nici un
răsunet. Am spus mai tare: «Sunt vie!» Iarăşi nu se aude nici un sunet. «Ce se
întâmplă cu gâtul meu?» Până să iasă toți din salon, i-am atins cu fereală pe ceafă.
Nu simţeau! Nici măcar firele de păr nu se mişcau în urma atingerii. Am văzut
pe masă un stilou: «Acum am să-l sparg ca să atrag atenția.» Dau să îl lau cu mâna,
dar nu se lasă apucat! Îmi simt mâinile sănătoase, dar stiloul nu se lasă
apucat! «Ce se întâmplă cu mine?»
M-a cuprins o asemenea frică, încât mi se părea că
o să mi se rupă inima. După aceea am început să aud o zarvă ce creştea mereu.
În spatele meu apare o gaură neagră şi sunt aspirată într-un fel de tunel. Zbor
prin el. Iată că în fața mea văd o figură. Mă apropii... Ochi înfricoșători,
neomeneşti, ca la o fiară în salt. «Ce este asta?!» Primul meu gând a fost: «Să
fug!» Am dat să mă întorc, dar mi-am dat seama: «Unde să mă ascund de el?» Am
țipat: «Doamne, mântuieşte!» şi dintr-o dată, uşurare: lângă mine s-a ivit
cineva. Aproape că nu îl vedeam, dar simţeam că e minunat. S-a oprit între noi,
şi monstrul a dispărut. Nici nu s-a uitat la mine, a plecat. «Ce înseamnă asta?
De ce gonea după mine?»
Și iată că sunt luată de subsuori din dreapta şi
din stânga. Nu văd pe nimeni, dar sunt purtată ca o arestată. După moarte, omul
este lipsit nu numai de trup. În acea lume nu vrei să mergi, vrei să fugi, să
te ascunzi, însă nu poţi. Avem libertate numai aici, şi eşti liber să-ţi
câştigi iadul sau Raiul însă numai aici, dincolo este prea târziu...
Simţeam că zbor tot mai jos, parcă s-ar fi deschis
sub mine scoarţa pământului. Mă trezesc la capătul de sus al unui hău. «Privește!»,
mi s-a spus. Am privit şi m-am tras inapoi de groază. Milioane de oameni! Ca
sardelele în cutie. Tânguiri, plângeri, gemete. Pe fundul foarte adânc, oameni
de toate culorile. Ei... se ușurează unii pe ochii celorlalţi. Ce putoare
nesuferită!
Întreb: «Cum au ajuns aici? Cum pot fi izbăviţi?»
Răspunsul: «Aici sunt patimile omeneşti.»
«Cum adică, patimile?»
«Perverşii, curvarii, adulterii, pedofilii,
homosexualii...» Eu nici toate cuvintele acestea nu le ştiam atunci. Mi s-a
spus: «Au primit ceea ce au meritat.»
După aceea m-am trezit într-un alt loc. Niște construcții cenușii ca niște barăci asemenea
unor cocini. O ușă era deschisă. Înăuntru – o mulțime uriașă de oameni. Înghesuiți
unii în alții. Fețe lipsite de zâmbet, obosite, inexprimabil de triste.
Și atunci a răsunat un glas. Tunător și neobișnuit
de solemn. Parcă venea din ceruri, chiar dacă cer nu era în locul acela, ci
doar o boltă din piatră. De acel glas toți se cutremurau. Oamenii au încremenit
cu capetele ridicate. Glasul a rostit un nume... Totul în mine a fremătat, în
inimă am smțit durere. Am priceput că îi dau drumul celei pentru care s-au
rugat. Înseamnă că dacă în neam este un rugător, încă nu este totul pierdut...
Am căzut în genunchi. Mi-au dat lacrimile. Oamenii
aceia plângeau de asemenea – plângeau și așteptau să fie sloboziți. Ei așteaptă
de la o generație la alta, până la Judecata de Apoi. Cutare a fost iertat. Pe
cutare l-au scos prin rugăciuni. Este mântuire și aici...
După aceea m-au dus din nou în jos. Înaintea
noastră parcă s-ar fi desfăcut o perdea din stâncă, și am simțit o arșiță
înfricoșătoare. Acolo, în penumbra cenușie, într-un cazan de piatră, fierbea
lavă topită. În el fierbea ciorbă. Ciorbă omenească vie. O mulțime de
nedescris. Capete ieșeau pentru o clipită deasurea pentru a lua o gură de
văzduh, să țipe, și îndată dispăreau în văpaia chinurilor. Voiam să fug, să cer
ajutor, însă cei osândiți strigau catre mine. Se rugau de cruțare, erau
înnebuniți de durere.
«Aici sunt toți ucigașii și vrăjitorii. Cei care
pe pământ n-au înțeles prețul veșniciei lor.»
Multe cuvinte erau de neînțeles pentru mine, căci
nu citisem Biblia, nu mergeam la biserică – în garnizoană biserici nu erau.
După etaloanele lumești eram bună, nu mă feream de sărăcie, de nici o
osteneală.
Cum nu voiam să fierb acolo împreună cu toți
ceilalți! Mă rugam încetișor: «Doamne, cred... Numai nu aici!»
În cele din urmă am început să ne înălțăm – și doar
atunci am priceput ce este ÎNTUNERICUL și ce este LUMINA. Respiram văzduhul
proaspăt, mângâiam cu privirea iarba, arborii, florile. O cântare lină,
neobișnuită, răsuna din toate părțile. Parcă un cor de păsări, de glasuri de
copii scotea acea melodie. Simțeam că mă înalț cu duhul de la simțămintele care
mă umpleau cu prisosință. Exultam ca niciodată înainte, deși eram îndeobște un
om care se bucura de viață. Din colțul ochiului am reușit să văd verdeață,
culoarea albastră a uriașei cupole cerești. Razele mângâietoare ale unui
luminător necunoscut îmi mângâiau ființa și mă umpleau de o iubire la care
înainte nici nu aș fi putut să mă gândesc.
Și dintr-o dată, o greutate. Un brânci puternic.
Mi-am deschis pleoapele îngreuiate. Zăceam în pat: înaintea mea stătea în
genunchi bărbatul care intrase cu mașina în mine. Mi-a zis cu voce plângătoare:
«Vă rog nu muriți, vă fac la loc mașina!» ."
Valentina Romanova a fost moartă trei ore și
jumătate. După aceea s-a întâmplat o minune: sub ochii personalului medical uluit,
viața a început să se întoarcă în ea. Au început să se simtă pulsul,
respirația. Tratamentul a fost îndelungat, dar încununat cu succes. Acum
Valentina Romanova are 52 de ani și se simte minunat.
...
Cuviosul Macarie cel Mare scrie: “Când iese din
trup sufletul omenesc, atunci se săvârșește o mare taină. Dacă el va fi vinovat
de păcat, se apropie de el cetele dracilor, îngerilor potrivnici şi puterile întunericului
și răpesc sufletul în stăpânirea lor — şi nu trebuie să ne mirăm de asta ca de
ceva neobişnuit. Dacă omul li s-a supus și s-a făcut robul lor în viaţa de
acum, cu atât mai mult ajunge robul lor după ce iese din această lume.
Aşijderea, dar dimpotrivă, trebuie înţelese lucrurile în privinţa stării celei
bune: robilor sfinţi ai lui Dumnezeu şi acum le stau alături îngerii, și
duhurile sfinte îi păzesc – iar când vor
ieși din trupurile lor, cetele îngereşti, primindu-le sufletul, îl vor duce la Domnul".
Este uimitor cum coincide perspectiva sfântului
din veacul al IV-lea cu cercetările savanţilor contemporani. Renumitul
cercetător din acest domeniu, doctonil Charles Garfield, scrie: „Nu orice om
moare de o moarte plăcută şi tihnită.... Între pacienţii chestionaţi de mine
raportul dintre numărul celor care au trăit o stare neplăcută (întâlniri cu
fiinţe demonice) și al celor care au trăit o stare plăcută este de aproximativ
unu la unu – iar unii dintre ei au trecut prin ambele stări."
În comunicările doctorilor George Richie şi
Maurice Rawlings figurează iadul - „şerpi, jivine, miros rău indescriptibil,
demoni". În cartea sa, Întoarcerea
din mâine, doctorul Richie relatează despre ceea ce i s-a întâmplat chiar
lui în anul 1943, când a văzut imagini ale iadului. Acolo împătimirea păcătoșilor
de dorinţele pământeşti era neostoită. A văzut ucigași care fuseseră legaţi de
victimele lor. Ucigaşii plângeau și cereau de la cei omorâţi de ei iertare,
însă aceia nu îi ascultau. Erau lacrimi şi cereri nefolositoare.
Doctorul Maurice Rawlings dedică un întreg capitol
oamenilor care au fost în iad. Unii de pildă au văzut acolo un câmp imens pe
care păcătoșii se schilodeau și se omorau în luptă unii pe alții. Văzduhul era
acolo plin de țipete, înjurături și blesteme insuportabile. Alții descriu locuri
de muncă zadarnică, în care demoni cruzi împilează sufletele păcătoşilor
punându-le să care greutăţi dint-un loc în altul.
Karl Osis dă mărturie că, făcându-se cercetări, la
hinduşi s-a constatat că în momentul morţii aproximativ o treime dintre aceştia
simt frică, deprimare şi o mare tulburare în urrna apariţiei aşa-numiţilor
„yamdoots" – îngerii hinduși ai morţii – și a altor monştri din lumea de
dincolo.
Apreciind aceste povestiri, părintele A. Mileant
emite presupunerea că, oamenii care au fost în stare de moarte temporară „nu au
fost încă în adevăratul Rai sau în adevăratul iad, ci doar au văzut şi au
pregustat acele stări".
Oricum ar fi, nu putem să nu remarcăm faptul că oamenii
care au trecut printr-o asemenea experienţă şi-au schimbat viaţa. „Acolo nu e
libertate. Vrei să fugi, să te ascunzi, însă nu poţi. Avem libertate numai
aici, şi eşti liber să-ţi câştigi iadul sau Raiul însă, numai aici, dincolo
este prea târziu...", explică Valentina Romanova.
Majoritatea celor ce au păşit dincolo de pragul
morţii s-au străduit să devină mai buni, au dobândit mult mai multă răbdare
faţă de aproapele. „Mulţi dintre noi au început să creadă mai puternic în
Dumnezeu, si-au schimbat felul de viaţă, au devenit mai serioși şi mai
profunzi. Unii chiar şi-au schimbat profesia și au început să lucreze în
spitale sau în casele de bătrâni, ca să ajute celor aflaţi în nevoie."
După ce au văzut ceea ce nu li s-a dat să vadă
celor cinci frați ai bogatului din parabolă, şi K. Ikskul, şi K. Ustiujanina, și V. Romanova au devenit credincioși pentru toată viața,
oameni îmbisericiți. Rupând-o cu trecutul ateist, ei au ales calea iubirli,
calea pocăinţei şi slujirii aproapelui. K. Ikskul a fost primit chiar în cinul
călugăresc.
Calea ce duce la veşnicele sălaşuri ne-a fost
arătată de Scriptură și ilustrată în multe rânduri de Tradiția Bisericii. Alte
șanse de a o mai cunoaște nu avem, însă a merge pe aceasră cale nu este
niciodată prea târziu! Iată ce scrie despre aceasta marele nevoitor al veacului
al XIX-lea, Sfântul Ignatie Briancianinov: „Pocăinţa e cu putinţă doar la cel
ce cunoaşte cu exactitate, chiar dacă în chip simplu, credinţa creştinească
ortodoxă, străină de toată erezia şi reaua cugetare. Cei care şi-au împrumutat
felul de a gândi despre virtuţi şi reguiile viaţă din romane și alte cărți
ereticești vătămătoare de suflet nu pot avea adevărată pocăinţă: multe păcate
de moarte, ce duc în iad, sunt socotite de către ei drept «greşeli neînsemnate,
scuzabile» iar cruntele patimi păcătoase - drept «slăbiciuni ușoare şi
acceptabile»; ei nu se înfricoşează a se deda lor chiar în faţa porţilor morţii.
Necunoașterea creştinismului este cea mai mare nenorocire!
Domnul îl cheamă pe om la pocăinţă şi mântuire
până în ultima clipă a vieţii lui. În această ultimă clipă încă mai e deschisă
uşa milostivirii lui Dumnezeu oricui bate în ea. Nimeni să nu se
deznădăjduiască! Câtă vreme arena nu s-a închis încă, nevointa e lucrătoare!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu