Din Letopiseţul Mănăstirii Hutân

       Sursa principală de existenţă a Mănăstirii Hutân (care era o mănăstire săracă) erau păşunile mănoase, donate de un boier care avea o moşie în apropiere. Pe atunci, fiecare țăran avea pământ.

Călugării s-au gândit mult cum ar putea folosi mai bine pământul dăruit şi au ajuns la concluzia că soluţia ar fi să crească oi. Astfel, lâna ar fi putut îndestula mănăstirea cu de toate, pe lângă îmbrăcăminte putând aduce şi un mic venit. Toate au fost bune, însă de la un timp călugării erau foarte necăjiţi.

În pădurea din apropierea păşunilor mănăstirii apăruse un urs. Acesta făcea mari stricăciuni, furând din oile mănăstirii. Neîndrăznind să întreprindă ceva fără ştirea stareţului, fraţii care erau rânduiţi la oi s-au plâns de nenumărate ori acestuia. Nu se stie de ce, stareţul nu se grăbea să ia o hotărâre în privinţa animalului, spunând doar că și ursul are nevoie de hrană.

Cât despre urs, lăcomia lui creştea; aşa se face că păstorii găseau multe oi doar sfâşiate la marginea pădurii. Frații au venit din nou la stareț să se plângă:

- E-e... asta e deja obrăznicie. Nu voi permite ca oile să fie omorâte din plăcere, a spus stareţul şi a plecat singur în pădure. 

A doua zi, călugării l-au văzut pe stareţ, întorcându-se la mănăstire, dar nu singur, ci însoțit de un urs. Stareţul a intrat în chilia sa, iar ursul s-a culcat lângă uşă. 

- Părinte, ce să facem cu ursul? îl întrebau călugării. Stă pe prispă şi nici măcar nu se clinteste de acolo.

 - Lăsați-l  în pace. Mâine plecăm la Moscova, să ne facă dreptate patriarhul, le-a răspuns el. 

În ziua următoare, stareţul, într-adevăr, a pornit pe jos la Moscova, iar ursul îl urma cuminte. În drumul lor, trebuiau să treacă prin sate şi cătune. Oriunde ajung: oamenii îi priveau cu mare mirare.

 În acele vremuri se mai obişnuia să se umble cu urșii prin sate, numai că aceia erau purtaţi în lanţuri şi cu un inel în nas, pe când acesta mergea liber. Oamenii se temeau de urs şi deseori refuzau să-i găzduiască peste noapte, deoarece stareţul, de teamă că cineva 1-ar putea omori, îi ruga să-1 primească şi pe urs în casă. Celelalte animale insă îl priveau pe urs liniştite. Câinii se apropiau de el şi-l miroseau, iar vitele care păşteau pe câmp ridicau doar capetele şi îl priveau curioase. 

După multe zile de călătorie, stareţul şi ursul au ajuns la Moscova, la palatul patriarhului. Bătrânul stareț a cerut să fie anunţat, iar ursul a rămas să îl aştepte la poartă.

Patriarhul nu s-a lăsat mult aşteptat. 

- Preafericite Părinte, am venit până aici cu o plângere, a început staretul, după ce a primit binecuvântarea patriarhului. În pădurea care se află aproape de mănăstirea noastră a apărut un urs. El fură din oile noastre. Iar de la un timp se lăcomeste la mai mult decât poate mânca. Deci le fură numai că să se distreze. Iar la o astfel de fărădelege eu nu pot să închid ochii. De aceea, m-am grăbit până aici, ca să-l judecați.

- Pe cine ai adus? a întrebat nedumerit patriarhul. 

- Pe cel care s-a făcut vinovat, stăpâne!

- Și unde este el acum?

- Aşteaptă la poartă. Vă rog să-i explicați că purtarea lui nu este demnă pentru o făptură a lui Dumnezeu.

- Frate, de ce te-ai ostenit atât de mult ca să-l aduci până aici, de vreme ce el stă ascultător în fața ta şi te-a urmat și până la Moscova? Spune-i tu să nu mai facă acest lucru.

- O, nu, Preafericite Părinte! Cine sunt eu? Mai bine vorbiți dumneavoastră cu el, ca să nu mai îndrăznească să ne supere și să nu mai facă nici un rău bietelor animale. Spuneţi-i că astfel de glume sunt un mare păcat.

Patriarhul a ieşit afară, în timp ce stareţul s-a îndreptat spre poartă. Peste câteva clipe, el s-a întors, însoţit de urs.

- Iată, Preafericite Părinte, pe cel care ne-a făcut atâtea stricăciuni, a spus staretul, arătând cu mâna la ursul care stătea smerit în faţa lor şi cu capul plecat.

Văzând atâta supunere la un animal, patriarhul, mirat, i s-a adresat ca unei făpturi raţionale:

- Stareţul Mănăstirii Hutân se plânge de purtarea ta necugetată. Îi superi mult pe călugări, furând din bunurile mănăstirii şi astfel îţi permiţi glume care nu se potrivesc pentru o făptură dumnezeiască. De acum înainte îţi interzic să te atingi de oile mănăstirii. Dumnezeu este mare şi puternic şi va avea întotdeauna grijă de tine.

Judecata s-a sfârşit. Staretul s-a închinat patriarhului și s-a intors la mănăstirea lui. Ursul l-a urmat ascultător.

De atunci, ursul nu s-a mai atins de oile mănăstirii. Când flămânzea, venea la poarta mănăstirii, cerând de mâncare, iar fraţii nu-l refuzau niciodată. 

(din revista „Troițkoe slovo")